Strofe pentru cei plecați prea devreme

A existat în țara asta, în secolul trecut, o femeie care a murit tânără. Magda Isanos se numea. Poți căuta informații despre ea pe Internet. Ea a scris câteva poezii pe care, de când le-am citit, le-am adăugat în lista celor mai frumoase versuri.

Iată în continuare o poezie pe care eu o dedic celor plecați prea devreme dintre noi. De parcă ar fi vreodată prea multă viață de trăit…

Nopţile uneori se deşteaptă
un clopot, ori geme o treaptă,
ca şi cum ar veni cineva, ca şi cum
m-ar chema către ţara de fum.

Se-ntunecă şi se clatină cerul.
S-alege de-o parte lemnul, de alta fierul.
Toate lucrurile se-nfioară. Din ape
uscatu-nvolburat vrea să scape.

Nu-i nici-o lumină, nu-i nici-o floare.
Şi iată : vieţile viitoare
nu mă mângâie că mă duc de-aici,
lăsând ogoarele, copiii mici.

Aş fi vrut să mai am răgaz,
să mai fac o gradină şi-un iaz ;
să zidesc case, să pun livezi,
şi vie să cresc, şi cirezi.

Doamne, ce mult aş fi vrut
să le fac toate de la-nceput !

Însă Dumnezeu m-a strigat,
în mijlocul zilei de foc, şi-am plecat,
lăsând uneltele, lăsând ogoarele,
pământul cel vesel şi soarele!

Platoul

Sa iubesti sau sa nu iubesti platoul, daca te afli momentan pe el?

Iubesc urcusurile care duc pe culmi nebanuite, dar numai platourile sunt cele care pot oferi o imagine de ansamblu… De pe platou pot privi si in jos, spre prapastiile din care m-am ridicat, dar si spre culmile pe care deocamdata nu am reusit sa ajung. Platoul e unicul loc din care pot privi panoramic viata. Apoi, respir adanc, imi inving teama si contini sa urc spre culmi… 

Nu fac decat sa interpretez in maniera personala acea teorie care vorbeste despre dezvoltarea umana in trepte. Dezvoltarea care nu e posibila in mod liniar, ci cu suisuri, momente de stagnare, coborasuri, depresii, momente de inspiratie geniala… Toti am avut, avem si vom avea parte de acest tip de dezvoltare, fie ca ne dam seama sau nu.

Eu pun accentul pe platou. Pe acea perioada de aparenta stagnare, pentru ca de cele mai multe ori am ignorat-o, am considerat-o gresita si de evitat, de foarte multe ori imi e greu sa o accept. Imi plac momentele in care evoluez rapid, imi e greu sa accept ca mai trebuie sa si las lucrurile sa se sedimenteze, sa se aseze fiecare experienta la locul sau.

Tu cum procedezi?

picture1

Oameni simpli dar speciali – Roxana

În timp ce majoritatea dintre noi suntem atenți la ceea ce se întâmplă în țară, la manifestațiile de revoltă împotriva unui sistem care ne apasă din ce în ce mai mult, la atentate teroriste de neimaginat, ori chiar la propria noastră viață monotonă, Roxana își vinde florile. Are 10 ani și jumătate, locuiește pe deal în Galata, învață la Școala ”Vasile Conta”, e în clasa a II-a.

În acea seară friguroasă de noiembrie, când s-a oprit în fața mea cu un buchet mare de trandafiri roz și cu un zâmbet ce îi lumina chipul, am avut inspirația să mă opresc și să ascult ce voia să îmi spună, cum rar mi se întâmplă. Poate că ar trebui să mă opresc mai des și să ascult vocea celor pe care Domnul mi-i scoate în cale pentru a-mi lumina drumul, mintea, spiritul…

Cu o voce zglobie și plină de încredere, acest copil îmbrăcat simplu dar frumos, curat, mă întreabă:

– Bună! Iei niște flori? Hai că-s ieftine!

– Cu cât le dai?

– Doi lei firul! Hai ia-le pe toate!

– Dar sunt 10, e număr par, numai la morți duci flori în număr par.

– Nu-i nimic, hai până la mama și îți mai dă un trandafir.

De-a lungul celor 15 metri pe care i-am parcurs alături de ea, am aflat toate detaliile pe care le-am înșiruit mai sus.

– Și totuși ce cauți la ora asta vânzând flori? E 9 seara.

– O ajut pe mama!


Vezi tu, simplitatea pe care ne-o înfățișează de multe ori lupta pentru o viață mai bună poate fi ușor trecută cu vederea. Putem foarte ușor să nu întoarcem capul atunci când cineva ne adresează pe stradă o întrebare, o vorbă, un cuvânt.

Dar printre aceștia, sunt și oameni care au povești de viață din care ai putea învăța. Sper că banii pe care i-am dat pe trandafirii aceștia frumoși să se transforme în ceva care să îi facă Roxanei ziua mai frumoasă. Mâncare, rechizite, o jucărie, o hăinuță… Cel mai câștigat din această poveste sunt eu, cel care am învățat o lecție de viață cu doar 20 de lei. Ieftin, Doamne!

Am învățat că lupta pentru o viață mai bună trebuie să pornească de la simplitate și să fie însoțită de voioșie, curaj, bucurie. Nu aș putea să îți descriu în cuvinte cum îi străluceau ochii și cât de veselă era. Părea să ignore frigul de afară, oboseala acumulată după o zi întreagă de activități… E una dintre cei mulți, e una dintre cei care merită un viitor mai frumos și mai bun și de aceea mă înclin în fața tuturor care luptă activ pentru a schimba în bine starea în care se află România și sufletele ei frumoase. Una din mulțimea celor care luptă este și Mariah, iar acest articol dorește și să elogieze gesturile ei minunate pentru Roxana, pe care le poți afla pe pagina ei de Facebook.

Noaptea în care am murit

Vântul răcoros adia și clătina alene frunzele de palmier. Soarele roșiatic apunea maiestuos după munții care conturau zarea, împrăștiindu-și razele în ceața serii toride de vară. Iar eu muream. Muream ca un animal sacrificat pentru o cauză absurdă, pe altarul unui zeu războinic și insensibil la suferința omenirii.

Am incercat sa ma ascund printre cladirile de culoarea nisipului, m-am lipit cu fata de pamant si m-am ferit sa nu fiu lovit de un straniu obiect zburator care gonea circular in jurul meu, descriind arce de cerc din ce in ce mai stranse. Nu am avut sorti de izbanda si curand am simtit doua maini de fiere inclestate pe umerii mei. Am fost ridicat de la pamant si dus pe terasa de pe acoperisul unei case cu arhitectura orientala. Alaturi de mine se aflau un barbat, o femeie si un copil. Am inteles instantaneu ca e vorba de o familie care se afla in aceeasi situatie ca si mine. Victime ale unui pericol iminent si inevitabil. Ne aflam pe marginea cladirii si nu mai aveam nicio cale de retragere.

Sticlirea de metal din ochii celor care ne capturasera mi-a fost de ajuns pentru a intelege ca aici nu exista mila, compasiune sau indurare. Le lasasera undeva departe, dincolo de acest orizont dezolant, doborati de absurdul unor idei lipsite de orice logica.

Mi-am scos telefonul mobil din buzunar, ingrijorat de faptul ca informatiile din el ar putea fi folosite pentru a face si mai mult rau altor persoane. Ma aflam la capat de viata si simteam ca mi se apropie sfarsitul.

Barbatul, capul familiei care impartasea aceeasi soarta ca si a mea, sta drept si impasibil in timp ce unul dintre calai se apropie de el cu o sabie in mana. Ajunsi unul in fata celuilalt, isi dau mana si se saluta intr-o limba pe care nu o intelegeam. Calaul atinge fruntea barbatului cu manerul sabiei iar apoi lama cu irizatii rosiatice executa o miscare liniara de la dreapta la stanga pe gatul prizonierului. In fata sotiei inmarmurite si a copilului care privea cu ochii larg deschisi cumplita scena. Barbatul se prabuseste peste balustrada si cade langa cladire, cu fata in sus, cu ochii larg deschisi, cu chipul impasibil. O moarte demna si inaltatoare, o crima odioasa savarsita in numele unui zeu.

Intr-un gest de disperare, arunc cat pot de tare telefonul, pentru a-l face sa ajunga pe acoperisul casei care se afla vizavi. Speram ca aparatul sa fie gasit de cineva care sa poata impartasi crudul deznodamant care inca urma sa aiba loc. Cuprins de groaza, observ cum acesta se loveste de marginea cladirii de vizavi si cade langa cadavrul martirului, impreuna cu ultimele mele sperante. Acelasi calau roteste in aer lama manjita de sangele nevinovat si dintr-o singura miscare, perfect liniara, imi taie gatul. Incepand din acest moment, timpul se dilata si isi incetineste colosal trecerea. Secundele devin tot mai lungi… Doamne, sa fie cu putinta un asemenea final? Si mai voiam sa fac atatea lucruri… Toate textele pe care nu le-am scris, toate fotografiile pe care nu le-am facut, toate vorbele pe care nu le-am spus, toate locurile pe care nu le-am vizitat… Si nici nu voi mai avea sansa sa recuperez toate momentele pe care le-am trait fara sa ma gandesc la moarte, toate zilele pe care le-am irosti de parca as fi fost nemuritor… Constientizez din ce in ce mai clar ca ma indrept spre moarte si regretul pe care il simt pentru toata existenta irosita imi intuneca privirea.

Timpul isi reia din nou parcursul matematic si eu ma zbat in propriul sange ca un animal sacrificat pentru o cauza absurda, pe altarul unui zeu razboinic si insensibil la suferinta omenirii. Mi-e frig si simt in fiecare celula spasmele mortii iminente. Si imi pare cumplit de rau pentru toate textele pe care le-am tinut in minte, pentru toate peisajele inchise in ochii mei, pentru toate tacerile mele. De-acum inchise vor ramane pe veci si nu mai pot schimba cu nimic soarta pe care mi-a decis-o un strain, intr-o clipa. Ma zbat si neputinta e tot ceea ce mai simt.


M-am trezit cu ochii in lacrimi, cuprins de un atac de panica, zbatandu-ma disperat ca sa scap din ghiarele mortii si m-am adapostit la pieptul protectoarei mele…

Am avut un cosmar urat, pe care l-am simtit acut in trup. Toate senzatiile descrise imi pareau atat de reale si pentru o clipa am experimentat odioasa moarte a prizonierilor despre care se tot vorbeste zilele acestea la televizor.

In cazul meu, a fost o combinatie mai complexa intre revolta vizavi de crimele comise de ISIS, emotiile resimtite in timpul audierii unui interviu cu Eckhart Tolle la radio si eternele intrebari legate de sensul meu in viata. A trebuit sa fiu sacrificat intr-un vis absurd si ciudat ca sa simt plenar parerea de rau pentru tot ceea ce nu am reusit sa realizez si pentru tot timpul pe care l-am irosit traind sub nivelul potentialului meu.

Imi place sa scriu si asa simt ca pot exprima emotia pe care o simt adesea. Niciodata nu am reusit sa ma exprim verbal, mereu am probleme in a vorbi despre ceea ce simt. Asta e firea mea si asta e calea. Visul mi-a aratat clar, prin imbinarea unor trairi constiente, ca gandul la moarte este un extraordinar catalizator. Este usor sa uitam cat suntem de trecatori,cat suntem de fragili, desi de peste tot rasuna in cor glasurile celor care vorbesc despre moarte. Moartea altora e o stire de ultima ora. Moartea mea… Ei bine, moartea mea este gandul suprem si imboldul necesar ca sa mai las un text in urma, sa mai traiesc o experienta, sa mai impartasesc o imagine frumoasa, sa mai fac o fapta buna. Traim prin ceea ce lasam in urma…

P.S. Mai e nevoie sa rescriu acele minunate versuri din poemul Invata de la toate?

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere – cum să trăieşti în veci.

Cei care vor veni

Cei care vor veni vor fi cei care vor mosteni Pamantul. Vor fi cei care vor culege roadele gandurilor si actiunilor noastre din prezent. De aceea avem o imensa datorie morala fata de ei, aceea de a ne stradui sa le oferim radacini solide din care ei sa isi extraga seva necesara evolutiei.

Traim intr-o epoca destul de interesanta deoarece suntem martorii Evolutiei Constiintei Umane, care presupune Constientizare, Responsabilizare, Transcendere si nu numai. Incepem sa constientizam faptul ca nu suntem doar niste indivizi care concureaza unul contra altuia pentru resursele Planetei, incepem sa simtim legaturile invizibile si efectele acestora. Iar asta ne responsabilizeaza in cautarea de noi solutii.

Secolul trecut ne-a demonstrat ca inteligenta academica, singura, nu este nici pe departe de ajuns pentru o evolutie sustenabila. Fara dezvoltarea inteligentei emotionale, a celei pragmatice, a celei artistice si chiar a celei spirituale nu putem intretine flacara vie pentru multa vreme. Deja schimbarile de perceptie isi aduc tributul lor la reconfigurarea modului in care ne ducem vietile. Incepem sa privim dincolo de orizont si cu inima, nu doar cu ochii.

Iata de ce putem considera ca este absolut necesar sa ne dezvoltam abilitatile in gestionarea emotiilor, a perceptiilor, a credintelor. Timpul nu asteapta foarte mult si de aceea orice pas facut de fiecare dintre noi in directia dezvoltarii personale reprezinta o molecula care va contribui la radacinile celor care vor veni.

Mor actorii

Acum doua luni aflam despre moartea lui Robin Williams. S-a sinucis. L-am vazut in zeci de filme si am crescut cu filmele lui. De la “Doamna Doubtfire” pana la “What Dream May Come”, filmele lui m-au insotit prin viata pana in prezent.

Ieri am aflat despre moartea lui Toma Moraru, un tanar actor iesean stabilit in Germania. S-a sinucis. L-am vazut in rolul lui Poprișcin din piesa ”Jurnalul unui nebun” la Ateneul Tatarasi si rolul sau mi-a ramas intiparit in minte. Superb!

In mod normal, stirea unei sinucideri trece pe langa mine neobservata, cu exceptia cazului in care persoana in cauza este printre cele cu care rezonez. Cu actorii am rezonat mereu, imi place enorm de mult teatrul si lumea sa. Sufletul de artist pare sa fie unul foarte complex, foarte dificil de raportat la lumea in care traim.

Regretele sunt mereu tardive. Suntem noi oare vinovati ca nu i-am inteles, ca nu le-am oferit o lume mai buna in care sa se exprime, sau pur si simplu asa trebuie sa fie finalul unui artist, tragic si abisal?

Gânduri despre cei plecaţi în lume

Suflete rătăcite, suflete rătăcitoare… Plecate prin lume, fugite de acasă, îndepărtate cu bună-ştiiinţă. Suflete călătoare pentru care singura mişcare posibilă e rătăcirea prin lume. Şi se pierd uite-aşa prin lumea asta mare, iar vouă nu vă pasă. Nu, nu vă pasă. Îi judecaţi aspru şi îi urâţi pentru că au avut curajul să se arunce în viaţa într-un mod cu totul şi cu totul absurd. Dar oare ce i-a împins să plece, oare ce i-a împins să părăsească liniştea căminului şi simplitatea pământului pe care s-au născut? Disperarea. Disperarea unei morţi premature, disperarea unei pierderi iminente, disperarea unui pustiu de şanse sau poate chiar prostia unor şanse ratate. Se aruncă în lume fără să le mai pese de podurile pe care le ard în urmă. Şi uneori nimeresc bine, alteori nu nimeresc nimic. Cert e că pe mulţi disperarea îi ţintuieşte la pământ după ani şi ani de dus în cârcă greutatea străinătăţii. Unii găsesc a doua casă, alţii îşi întemeiază o nouă viaţă, alţii se simt copii ai pământurilor proaspăt călcate. Dar după ani şi ani de zbucium, rând pe rând, cad suflete, se ruinează vieţi. Depresii, despărţiri, regrete, lacrimi amare. Dar mai ales depresii…  Sunteţi ale nimănui, dragi suflete călătoare. Aţi pornit în căutarea unei vieţi mai bune dar nu aţi găsit-o pentru că nu e nicăieri, pentru că nu există… Să vă întoarceţi înapoi, nu aveţi unde, nu mai e loc pentru voi, nu mai apartineţi, nu vă mai recunosc… Să vă întoarceţi înapoi ar fi cea mai mare greşeală, pentru că viaţa nu se mai întoarce, timpul nu se mai întoarce pentru voi, şansele nu se mai întorc. Ca vântul ce adie pe poteci într-o zi de vară, aşa să vă fie calea spre infinit. Chiar dacă frigul iernii vieţii v-a amorţit şi zăpezile regretelor v-au troienit cărările…

Melodia care rezonează perfect cu acest articol

Spune ce ai pe suflet

Te încurajez să spui mereu ce ai pe suflet celor care trebuie să primească mesajul tău. Nu te abţine, nu fă greşeala de a ţine în tine nişte cuvinte care după un timp nu vor mai avea nicio valoare.

Am rănit pe cineva acum mulţi ani, când încă eram un puşti naiv, şi nu am spus nimic, am avut orgoliul de a tăcea şi de a mă preface că nu îmi pasă. În prezent, nu mai are nicio valoare gândul pe care l-am ţinut atâţia ani în mine şi pe care am refuzat să îl împărtăşesc.

Nu am pretenţia să te învăţ nimic, sunt doar un alt om care face greşeli şi învaţă târziu din ele însă… aminteşte-ţi de ceea ce ţi-am scris aici, atunci când împrejurările o vor cere.

Atunci când am conştientizat că nu mai am nimic de pierdut, am început să spun oricui ceea ce simţeam. Am rănit, am distrus relaţii dar în acelaşi timp am descoperit ce oameni minunaţi mă înconjoară. A spune ce ai pe suflet te eliberează şi îi eliberează şi pe ceilalţi. Dacă mă înşel, sper ca măcar pentru tine să fie adevărat acest lucru. Dacă nu poţi să faci un bine, măcar nu fă un rău…

O să-mi iau şi singur, mulţumesc…

A trecut o luna de cand nu am mai scris nimic. Asa ca scriu primul gand care imi vine in minte.

“O sa imi iau si singur, multumesc pentru nimic” e replica potrivita pentru aceasta perioada in care ne aflam. Lipsiti de ajutor, lipsiti de sustinere din partea celor pentru care muncim ca sclavii, e timpul sa luam bunul exemplu al celor care traiesc pe cont propriu si sa ne construim viata in asa fel incat sa nu depindem de nimeni si de nimic. Nici de guvern, nici de pensie, nici de asigurarea de sanatate, nici de locul de munca. Sa taci si sa strangi din dinti in timp ce scapi injuraturi nu a fost si nici nu este solutia optima pentru a reusi sa mergi inainte prin viata.

Nu stiu exact de ce am ales tocmai acest gand pentru a-l impartasi cu tine tocmai acum, dar cred ca situatia e de natura sa scoata la lumina revolta din oameni… Si nu-mi miroase deloc a bine…

Visează fără limite

Nu ai nimic de pierdut, ci doar de câştigat, reţine din start. Îţi propun să visezi fără limite, să visezi ca şi când absolut orice ar fi posibil. Să visezi ca şi când ai fi nemuritor. Dar în acelaşi timp, să fii pregătit să accepţi eşecul în realizarea viselor, să fii conştient că nu ai decât clipa prezentă la dispoziţie pentru a realiza ceva. Dacă nu ai realizat acel ceva acum, e posibil ca în clipa viitoare să nu mai fie posibilă nicio realizare. Visează şi fii pregătit să accepţi neprevăzutul. Nu fi dependent de rezultat, savurează doar drumul parcurs, indiferent de rezultat. Dacă rezultatul îţi confirmă aşteptările, cu atât mai bine. Dacă e total contrar, acceptă şi binecuvântează-l. Pentru mine, viaţa a fost mereu surprinzător de schimbătoare şi se vor găsi mulţi care să mă contrazică, aceia care mi-ar recomanda să îmi planific mai cu grijă viaţa. Tuturor le transmit că viaţa mea nu poate şi nici nu va fi planificată, planificarea nu are loc în graniţele drumului meu prin viaţă. Eu scriu pentru cei care nu deţin încă niciun răspuns şi le doresc să găsească pentru sine răspunsuri mult mai potrivite şi mai folositoare. Ştii, cu o floare nu se face primăvară, dar orice floare are parfumul ei…

P.S. Dacă vezi doar filozofia de aici, mai citeşte odată, şi încă odată, până când îţi va veni o idee proprie sau până când îţi va veni să mă înjuri. Ce se naşte în tine contează, nu ce primeşti din exterior.