… Ca vinul… De aceea și dorința de a primi cadou sticle de vin…
Am cules de pe marginea drumului tot ce am găsit, timp de 3 decenii. Mi-am umplut sufletul de ciurucuri, de arată ca vechiul talcioc al copilăriei mele, în care mergeam cu ai mei să vindem felurite mărunțișuri pentru a face rost de câțiva bani în plus. Dar și pentru a scăpa de cele care nu ne mai foloseau. Dar uite că eu am depozitat în mine tot ce am găsit, am stivuit mormane de amintiri printre care îmi e deocamdată greu să mă strecor. Mă ajung din urmă vorbe ce mă dor… Am adunat pas cu pas experiențe felurite, îngrozit permanent de gândul că a trecut viața pe lângă mine și că nu am știut să profit de ocaziile care mi s-au ivit în cale. Am cunoscut oameni dintre cei mai diferiti, dintre care pe unii nici nu îi mai recunosc în prezent. Știu doar că odată, în trecut, i-am cunoscut. Am jonglat permanent cu exteriorizarea naturii mele complicate și cu ascunderea laturilor mele social condamnabile. M-am străduit să îmi construiesc măști cât mai strălucitoare, abandonându-le atunci când am reușit să definitivez construirea lor. După cum spunea și Nichita Stănescu, ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Uite că mai trece un deceniu și eu mă pregătesc temeinic să îl îngrop. Pentru că moare. Moare și rămân în urmă doar amintirile frumoase, nostalgiile, melancoliile, dorurile și regretele. Rămân reperele, dar timpul scurs se duce și nimeni nu îl mai poate întoarce. Și trebuie să îl îngrop în mod simbolic pentru a mă detașa de el și pentru a merge mai departe.
Mai demult, o doamnă specială mi-a atras dojenitor atenția asupra faptului că eu am avut o predilecție spre a construi lucruri și a le abandona după ce le-am terminat de construit, abandonând astfel și toate eforturile depuse. Multă trudă pentru a abandona rezultatul eforturilor cu greu depuse. Și astfel am rănit și alte persoane, care mi-au fost alături cât timp am construit. Am abandonat relații și oameni dar nu am încetat să îi port cu mine în inimă. Mi-e inima grea de toate rămăsițele celor ce au fi putut fi dar s-au sfârșit prematur. Și totuși, prietenia a dăinuit nesperat de mult cu un număr magic de persoane.
În ultimul an de zile mi-am tot repetat că împlinirea celor trei decenii trebuie să reprezinte un punct de cotitură în viață și mărețul mecanism al legii universale a fost pus în mișcare. Mi se schimbă viața de pe o zi pe alta și roata încă se învârte. Și totul se așează în forme noi, pe care le simt mai trainice. Acum 10 ani, când am schimbat pentru prima dată prefixul, eram mai mult conectat cu istoria contemporană, cu transformarea țării. Transformare pe care am simțit-o din plin, ca și tine, ca și mulți alții care s-au născut înainte de trecerea în noul mileniu. În prezent, mă simt mai conectat cu trăirile interioare decât cu realitatea cotidiană. A început să mă preocupe interiorul templului, m-am resemnat cu spoiala exterioară și mi-am dat seama că esențial e ceea ce se află în interior, nu pereții exteriori. Am și construit în interior, în ultima decadă, ce-i drept.
Adevărul e că a existat o constantă subversivă în viața mea, o umbră de tristețe și de agonie a clipelor. Atunci când voi pierde conexiunea cu latura întunecată și depresivă din mine, nu voi mai fi eu. E ceva nedeslușit și totuși e o sete care îmi soarbe în interior energia, ca o gaură neagră. Cel mai bine rezonez cu tristețea, cu lacrima, cu regretul și cu peisajul bacovian al vieții. Și totuși, poate, asta să fie trecerea? De mic copil am simțit toate acestea și am fost animat de ceea ce pe alții îi ofilește și îi face să capituleze. Poate că exagerez, dar esența e aici, prezență discretă dar perceptibilă. Un daimon care îmi activează rareori o predispoziție spre scris și spre viziuni artistice ale vieții. Și nu, nu e depresie, deși consider că depresia va fi boala secolului al XXI-lea.
Rapid, o recapitulare liniară și pe sărite a celor trei decenii de viață, de tranziție, de evoluție. Ca un epitaf.
Una dintre primele melodii pe care mi le aduc aminte din frageda copilărie este “Bucurați-vă prieteni”. De mic copil scriam poezii sau ceea ce ar fi vrut să se numească poezii. Am fost extrem de introvertit și am preferat să îmi construiesc propria mea lume în detrimentul construirii unei lumi împreună cu alte persoane. Mi-a plăcut în mod deosebit să citesc, bucuria aceasta fiindu-mi insuflată de bunica din partea mamei. Bucuria poveștilor mi-a fost influențată și de străbunica Maria, prin povestea zgârcitului care s-a înecat, pe care mi-o zicea aproape de fiecare dată când mergeam în vizită cu mama la ea. Pe parcurs, am devenit un șoarece de bibliotecă romantic și extrem de religios, religia fiind punctul meu cel mai pronunțat de reper al primilor 14-15 ani de viață.
În adolescență s-a produs un soi de rebeliune, mai precis odată cu intrarea la liceu. Și am ajuns ateu. Ulterior, am trăit experiențe de viață care m-au apropiat de Dumnezeu, prietenul meu de taină. Am încercat o ruptură drastică și bruscă de vechiul eu iar asta a generat multă furie, tristețe, mânie, multe vorbe greșite și nelalocul lor. Am fost foarte bun la învățătură în primii 8 ani de școală. În liceu am mai coborât ștacheta, dar tot am fost peste medie. O inteligență academică destul de bună, dar o inteligență emoționala aproape dezastruoasă. Am acumulat cunoaștere cât un ocean și am omis substratul de emoții care erupe ca vulcanii subacvatici.
Latura sensibilă și poetică mi-a fost și pilon, și jug. Mi-a insuflat și mama mult din aceasta latură, fiind o fire foarte sensibilă. Bucuria lecturii a fost încurajată tot de ea. Meticulozitatea înfăptuirii micilor lucruri cotidiene tot de la ea am deprins-o.
De la tata am reținut cu litere săpate adânc în piatră faptul că este foarte greu să ajungi sus pe culmile succesului, dar să decazi și să ajungi un om de nimic este foarte ușor. Bețivii pe care mi-i dădea drept exemplu prin crâșmele prin care mă ducea au ramas drept etalon al decăderii. Nu știu dacă a facut bine că mi-a prezentat astfel această lecție, cert e că a rămas un punct de referință pentru orice situație din viață. Nu am uitat niciodată că e greu să urci și ușor să decazi și am grijă să pășesc cu atenție pe treptele care duc tot mai sus.
Am descoperit iubirea și am tot cultivat-o timp de două decenii și poate chiar mai mult… Am avut pasiuni și iubiri, toate cultivate și depozitate minuțios în interiorul meu. O întreagă lume de iubiri posibile care nu s-au materializat niciodată. Rămân ferecate și alimentează vise difuze în nopți târzii, poezii nescrise și nostalgii neîmpăcate. Viața mea a luat de câteva ori întorsături la care nu m-aș fi asteptat absolut deloc cu ceva timp înainte. Cu toate că par să cultiv un stil decadent și pesimist în ceea ce scriu, simt sâmburele acela de energie care își așteaptă rândul să iasă la suprafață și să producă un rezultat remarcabil. M-am născut talent și nu voi muri speranță. Va ieși la un moment dat acest talent la suprafață, deoarece l-am alimentat timp de cel puțin 30 de ani cu cele mai diverse lemne de foc. O mare de scrum care, odată furtuna pornită, se va împrăștia în toate cele patru zări. Cine știe, poate peste 1o ani îți voi împărtăși altfel de texte, distilate și cristalizate în forme mult mai seducătoare.
Pe repede înainte ultimul deceniu… Am absolvit cursurile unei facultăți, am pornit o afacere cu prieteni buni, am aflat pentru scurtă vreme ce înseamnă să ai bani mulți și minte puțină, am ajuns pălmaș în Italia ca mulți alți români, m-am redescoperit atunci când eram lipsit de orice speranță și am renăscut, am facut schimbări radicale și am adoptat stilul de viață pe care îl respingeam cu fermitate cu ceva ani în urmă. Familie, casă, serviciu, bun cetățean. E doar o etapă care va evolua în altceva. Nu e ultimul tango în Paris. Totuși, acest deceniu petrecut pe repede-înainte a configurat o stabilitate foarte necesară pentru a putea construi în continuare ceva mult mai trainic și mai seducător. Trag linie și îmi propun să iert și să mă iert pentru tot ce a fost. Chiar mi-am dat silința, cu toate că abia spre final am reușit să conștientizez și să accept niște fragmente de viață care m-au marcat pentru totdeauna. Mi-a luat un deceniu să înțeleg cât de cât darurile și otrava primelor două decenii. Adevărul este că, fără un jurnal personal care să consemneze pas cu pas experiențele trăite, nu aș fi reușit să ies la liman. Sunt fragmente scrise în urmă cu 15 ani care abia acum își relevă sensul ascuns. De ce tocmai acum? Pentru că se risipește teama.
Să trecem la alt capitol, și anume șirul culturilor care mi-au influențat dezvoltarea: Grecia, Israel, Turcia, Italia… Vezi tu, mi-am făcut un obicei din a sonda diverse culturi și a extrage din fiecare câte ceva care să îmi îmbogățească acest bagaj emoțional complex și alambicat. Se îmbină în mintea mea fragmente inedite și se transformă în chip nebănuit. Melodii, texte, citate, experiențe, povești… Încă sunt pasionat de poveștile de viață ale oamenilor care aleg să mi se destăinuie. Aleg să îmi încredințeze poveștile lor, simțind cumva că le voi prețui în mod deosebit. Presimțind că e posibil să nu se piardă pe veci sub greutatea pământului. Sunt un căutător neobosit de suflete și povești grandioase. Îmi spui povestea ta și nici nu îți dai seama cât de mult o prețuiesc și cât de frumos mi se pare sufletul tău. Fiecărei povești și fiecărui suflet dezvăluit le găsesc un loc în templul meu interior. Poate că odată o să scot la lumină toate diamantele create din cărbunii poveștilor de viață pe care care le-am colecționat cu îndârjire. Uneori, mă uimește faptul că îmi revin în memorie povești aflate demult, pe care le-am îngropat fără să vreau de zeci de ani… În unele zile, în timp ce îmi văd de rutina cotidiană, îmi răsar în minte fragmente pline de sens de acum 15-20 de ani. După cum cred că ți-ai dat deja seama, pun mare preț pe ancorarea în timp. E însăși inima acestui demers de dezvăluire, exorcizare și îngropare. Nu aș putea îngropa decât ceva ce simt total, plenar.
Continuăm… De la 14 ani de când am primit cadou primul calculator, viața mea a luat calea tehnologiei. Partea rigidă și stabilă în toată această mare de emoții. Fundamentul pe care am reușit să construiesc o dimensiune profesională decentă și rezonabilă. Cu poezia tenebrelor nu se ajunge departe, mai ales că am avut în preajmă persoane care m-au descurajat tocmai când eram mai credul și mai predispus să ascult de cei din jurul meu.
În ultimii ani, deși am încercat să aduc în minte cât mai des experiențele deosebite trăite în trecut, ca să nu le îngrop, inevitabil, oameni dragi au murit și au fost îngropați. Dar au rămas din ei fragmente de suflet în mine. Fiecăruia i-am amenajat un ungher în inimă unde poate să stea și să iasă la lumină în vise difuze, uneori. Îmi mai apar în vise, dar de fiecare dată par împăcați și senini. Pe trecutul clădit de ei urc ca un atol pe oseminte de corali.
Acestea fiind spuse, mă eliberez de povara acestor treizeci de ani ca de pielea pe care o lasă în urmă un Șarpe de Pământ care a crescut și care va continua să mai crească multă vreme de acum încolo. Nu îmi fac griji că mi-am expus prea mult viața pentru că tot ceea ce ai citit e doar umbra unei vieți ce a fost. Ce va fi, știm doar eu și bunul meu prieten, Dumnezeu.
Mulțumesc!
“So this is it
I say goodbye
To this chapter of my ever-changing life
And there’s mistakes
The path is long
And I’m sure I’ll answer for them when I’m gone”
Add comment