Templul sufletului meu

Adâncit în gânduri, ascult muzică din trecut şi mai cuget un pic la viaţa mea, la parcursul meu.
Chitit pe a-mi aminti trecutul şi pe a-l rememora, în ideea de a-l aşterne pe hârtie, caut sursele de inspiraţie potrivite. Cum pot mai bine să dobândesc inspiraţie decât prin muzică? Sunt melodii care îmi aduc aminte de experienţe intense. Cum ar fi “Derniere Danse”, care îmi aduce aminte de coborârea dealului de la Superga cu maşina. Şi e doar un exemplu…

E o întreagă ţesătură de gânduri, emoţii, sentimente, amintiri, melodii, citate, filme, momente… Tot ceea ce am strâns în mine, am stivuit până la tavane. Am făcut coloane printre care mă strecor când şi când atunci când am timp, curaj şi singurătate, ca să rătăcesc temporar prin această casă malformată şi ciudată. Am început construcţia frumos, bine, drept. Şi apoi am început să desenez linii strâmbe, să zidesc cu găuri, să unesc imperfecţiuni. Aşa a ajuns casa mea interioară, templul sufletului meu, o ciudăţenie plină de emoţie şi sensuri abstracte, în care am locuit prea puţin în ultima vreme. Am preferat să stau afară, în întunericul gri şi în ploaia de evenimente, pe pragul templului meu ciudat şi drag, în loc să intru şi să rătăcesc printre coloanele înalte şi strâmbe. Să intru înseamnă să şi stau, iar asta nu îmi permit. Încă nu îmi pot permite să locuiesc în mine însumi, să intru şi să mă închin în templu, să sărut şi să îmbrăţişez coloanele multicolore sinuos conturându-se către tavanele unui cer roşiatic de apus. Apoi să caut colţul de întuneric în care mi-am ascuns demonii, să îi scot la lumină şi să stau de vorba cu ei, vechii şi blestemaţii mei prieteni de o viaţă.

Cu fiecare notă muzicală care atinge corzi ruginite în templu, cu fiecare strop de alcool care arde coridoarele slăvitului şi ciudatului templu, mă apropii mai mult de acel colţ în care întunericul e blând, cald şi copleşitor. În mijlocul luminii se ascunde cel mai întunecat colţ din lumea prăbuşită la picioarele zeilor indiferenţi. Colţul meu de Întuneric. Şi va veni o vreme în care se va desface lumina în cioburi multicolore, va veni un timp în care îşi va pierde substanţa, căldura; jugul se va desface. Atunci, demonii vor metamorfoza în cumplit de frumoşi îngeri care vor îmbrăţişa cu aripile lor, pentru veşnicie, maiestuoasele coloane.

Platoul

Sa iubesti sau sa nu iubesti platoul, daca te afli momentan pe el?

Iubesc urcusurile care duc pe culmi nebanuite, dar numai platourile sunt cele care pot oferi o imagine de ansamblu… De pe platou pot privi si in jos, spre prapastiile din care m-am ridicat, dar si spre culmile pe care deocamdata nu am reusit sa ajung. Platoul e unicul loc din care pot privi panoramic viata. Apoi, respir adanc, imi inving teama si contini sa urc spre culmi… 

Nu fac decat sa interpretez in maniera personala acea teorie care vorbeste despre dezvoltarea umana in trepte. Dezvoltarea care nu e posibila in mod liniar, ci cu suisuri, momente de stagnare, coborasuri, depresii, momente de inspiratie geniala… Toti am avut, avem si vom avea parte de acest tip de dezvoltare, fie ca ne dam seama sau nu.

Eu pun accentul pe platou. Pe acea perioada de aparenta stagnare, pentru ca de cele mai multe ori am ignorat-o, am considerat-o gresita si de evitat, de foarte multe ori imi e greu sa o accept. Imi plac momentele in care evoluez rapid, imi e greu sa accept ca mai trebuie sa si las lucrurile sa se sedimenteze, sa se aseze fiecare experienta la locul sau.

Tu cum procedezi?

picture1

Recunoştinţa

Acum, când citeşti acest scurt articol, eşti o persoană mult mai norocoasă şi mai liniştită decât multe dintre persoanele pe care le-am cunoscut în ultima vreme. Nu fi un Toma necredinciosul, nu îmi cere să îţi dau exemple, nu te strădui să îmi demonstrezi că tu eşti cea mai nefericită persoană. Împrejurările în care mă aflu mi-au permis să descopăr persoane care au nişte poveşti de viaţă de îţi “stă mintea-n loc”… Boli grave, lupte, trădări, renunţări, sacrificii.

Ştiu că şi tu le-ai făcut, ştiu că şi tu ai luptat cu preţul sângelui tău, dar, la drept vorbind, te consideri o persoană mai nefericită şi mai greu încercată de viaţă decât persoanele pe care eu le-am cunoscut şi pe care tu încă nu le cunoşti? Lasă-mi un răspuns, printr-un comentariu, iar apoi îţi voi împărtăşi şi poveştile celor pe care i-am cunoscut.

Nu trebuie să fii un Vujicic (pentru cine cunoaşte) ca să ai dreptul să îţi spui povestea de viaţă. Prea ne-am obişnuit cu extremele, la care oricum nu putem ajunge, scăpând însă din vedere nişte exemple care sunt mult mai pe înţelesul nostru. Dacă vrei să îţi compari şansele cu cele ale lui Vujicic, taie-ţi toate membrele şi vezi cum e. Eu unul nu am fost motivat de exemplul lui, sunt o specie mai proastă de om, dacă vrei să mă judeci. Dacă vrei, însă, o substanţă de contrast mai relevantă, compară-te cu oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă ai curaj să înfrunţi ceea ce nu cunoşti.

Ştii, eu nu mai cred în dezvoltarea personală care predică absolutul. Nu avem nevoie de absolut, ci doar de o viaţă care să îşi facă din plin simţit scopul, continuitatea şi moştenirea. Un profesor lasă o lecţie vagă în mintea unui elev din o mie, şi totuşi e o moştenire mai mare decât cea pe care o lasă un părinte miliardar copiilor săi… Eu unul nu îmi mai permit să fac o comparaţie între profesor şi părintele miliardar. Mi-au rămas în suflet profesorii dragi şi o să le răspândesc lecţiile o viaţă, lecţii care m-au ajutat cu adevărat să răzbat până acum şi să obţin ce am obţinut, puţinul care îmi face viaţa mai bună. Părinţii miliardari nu mi-au făcut cu nimic viaţa mai plină de sens. Prea ni se predică faptul că trebuie să fim cireaşa de pe tort. Cei mai mulţi ajung să fie bomboana de pe colivă, şi totuşi, cine suntem noi să stabilim ce e bine şi ce e rău?

Despre brandul personal, pe scurt

Căutător neobosit de suflete grandioase. Un brand personal care să capteze atenţia consider că e un brand care beneficiază şi de un slogan potrivit.
Îmi doresc să întâlnesc mereu oameni integri şi înţelepţi, cu toate că nu par sociabil şi dornic de comunicare, la prima vedere.
Caut oamenii care au ceva de spus, oamenii care au acea sclipire în ochi atunci când vorbesc despre ceea ce îi pasionează, oamenii care arată că Continuă lectura “Despre brandul personal, pe scurt”