Unul dintre aspectele care mă fac să iubesc mult oraşul în care stau e reprezentat de interculturalitate. Azi nu am lucrat, am fost la cursul de italiană. Prilej cu care am constatat încă odată cât de bine mă simt între oameni de multiple alte naţionalităţi. Români, italieni, peruani, columbieni, nigerieni, marocani, moldoveni, egipteni, venezueleni, australieni, brazilieni, chinezi. Vorbesc numai de grupa de cursanţi din care fac şi eu parte. Câte 2-3 reprezentanţi din fiecare naţionalitate. Şi toţi vorbim în italiană, mai bine sau mai rău, facem eforturi să ne înţelegem, cât să ne înţelegem unii pe alţii. Nu e niciunul rezervat, închis, toţi facem eforturi să ne cunoaştem, să ajungem la punctul în care să transcendem diferenţele culturale care ne despart. Suntem toţi oameni, suntem toţi copii ai aceluiaşi Tată, toţi avem vise şi ambiţii, toţi ne bucurăm şi suferim. E un sentiment minunat, greu de explicat… Bineînţeles, mă consider binecuvântat că i-am întâlnit, nu sunt toţi atât de deschişi şi de sociabili, am avut prilejul să constat acest aspect când am mers la altă grupă de cursanţi. Dacă ar fi fost nişte gunoaie, aş fi reacţionat în consecinţă, nu cred în bunătatea aia bleagă şi absolută, în întoarcerea celuilalt obraz. Oricum, rasismul e o tâmpenie, singurul lucru condamnabil la un om poate fi caracterul său, nicidecum originea, culoarea pielii, cultura. E un exerciţiu admirabil de deschidere să accepţi diferenţele şi să vezi în ele puncte de legătură. Cu cât exersezi mai mult, cu atât conştientizezi mai bine că diferenţele dispar la o analiză mai amănunţită…
Credit: National Archives on Flickr
Add comment