Spectacolul verii

Scump confrate cititor, înainte de a începe lectura, te avertizez că gândurile ce urmează nu sunt pentru cei cu simţuri sensibile la elementele dezgustătoare ale realităţii. Îţi asumi deci un risc… Gândurile sunt transpuse în trei zile toride de vară, sub influenţa voită a lui Bacovia, Arghezi, Blaga, prin brainstorming. Totuşi îmi asum licenţa literară, cu menţiunea că relatările aparţin exclusiv domeniului ficţiunii literare şi a faptului că nu am intenţionat să scriu literatură, ci doar să transcriu nişte gânduri pe care le-aş fi uitat după scurt timp.

***

Sardonicul rânjet scris cu sânge pe chipul de marmură al unui mort viu mi s-a întipărit pe retina memoriei mele ca un sinistru şi chinuitor coşmar de o clipă, dar care nu va putea fi uitat niciodată.
Dinţii de un alb mat, lăptos, îmi inspirau o teamă iraţională, vedeam în ei oglindirea diabolicului, luciul infernal al purităţii umane, al florii de lut otrăvitor, al miasmei care, deşi mortală, este înfiorător de chemătoare. Mirosul hoitului viitor îmi subjugă, rând pe rând, minte, inimă, mădulare, stârnind poftele ancestrale ale animalului din mine.
Un animal care, deşi obosit de hăcuirea mecanică, amară şi violentă a prăzii, văzând perspectiva împerecherii la fel de mecanice şi lipsite de orice satisfacţie, se repede asupra femelei, cu ochi hulpavi şi plini de mizerabile dorinţe. O transcendenţă voyeuristă savurează întreg acest spectacol al inumanului, al mizeriei în care a decăzut lutul divin.
Ochiul meu interior, veşnic deschis către lumea thanatică, spre înţelepciunea demonului din lumea de dincolo, s-a transformat în păcură vie, mânjit de imaginile decadenţei banalului. Intr-o continuă rotire muribundă, captează lumina serii toride şi murdare, plină de rămăşiţele desfrâului uman şi de cadavrele zilei de mâine, şi spasmodic încearcă sa tragă pleoapa uitării peste el. Neputinţă, nimicnicie, efemeritate, inutilitate. Însă senzaţia că orice ai face nu poţi scăpa din zarea marii stepe argheziene este atotputernică. Pleoapa inexistentă doare ca unghia smulsă , inexistenţa doare cel mai tare atunci când conştientizezi că acel cumplit cerc se închide în punctul din care a izvorât la ivirea zorilor deja morţi. Noapte…
Bezna nopţii amplifică temerea, regretele, eşecurile, care scobesc în sufletul meu ca viermii în sferele orbitelor unui craniu. Putrezirea materiei mă duce cu gândul la trupurile slinoase şi grase ale prostituatelor de cea mai joasa speţă… Carne jertfita murdăriei, Duh Sfânt sfârtecat în orgasme repetate şi mecanice. Desfrânarea este cu siguranţă păcatul favorit al Diavolului, nimic nu este mai înjositor decât suferinţa alinată sexual, descărcarea murdară. Ochiul vede, reţine şi se cutremură cuprins de spaimă. Spaima dinaintea morţii transpusă vizual de sute de ori în fiecare clipă. A vedea înseamnă a muri, deoarece conştientizarea realităţii ultime, vizualizarea ei este echivalentă cu desfiinţarea. Mai ales în perspectiva în care poţi întâlni vidul… Ochii sunt oglinzile sufletului, dar şi ferestrele sale. Prin ei pătrund în intimitatea fiinţei toate mizeriile lumii acesteia, mânjindu-l. Şi uite aşa, drag confrate întru ale suferinţei, ajungem să scuipăm cuvinte, să ne prosternăm în faţa spectacolului decadenţei noastre, să ne mândrim că suntem actori în piesa propriei noastre pieiri. A privi înseamnă a muri…
Natura se descompune în mirosuri acide, grele, de parcă ar putrezi. Imaginea oraşului cuprins de caniculă se transformă – în mintea mea obosită şi încinsă – în cea a unui câine mort, abandonat pe marginea drumului de stăpânul crud şi indiferent. Să fie oare vorba de un indiferentism divin, de o transcendenţă nepăsătoare? Aşa s-ar explica de ce, în timp ce Raiul e o gradină umbroasă învăluită de miresme, pământul e o cocină învăluită de miasme. Mirosul mi l-am pierdut de mult, când încă mai existau miresme pe pământ, când trandafirii încă mai aveau miros de trandafiri. În locul lui a rămas un simţ atrofiat, capabil doar de a mai percepe putoarea realităţii. Oamenii put, sufletele lor sunt jeguri negre inodore, pământul noroios se amesteca laolaltă cu oasele morţilor şi cu scuipatul, iar aşa se formează mirosul unei realităţi în care mă zbat ca într-o temniţă, prea strâmtă pentru spiritul meu în plină expansiune. Creierul meu, obosit de atâtea încercări, îmi refuză dreptul de a mă sustrage haosului general. Şi astfel mă scurg în prăpastia uitării, scufundat în râul greţos mirositor, plin de zoaie şi murdărie, al vieţii.
Aerul are gust amar. Are gust de praf şi de carne arsă. Cu limba năclăita de saliva lipicioasă, tânjesc după mântuirea sublimă a unui pahar cu apă rece din izvor pur, cristalin, fără gust de clor, peşte sau urină. Dar sunt nevoit sa mă adap din otrava incoloră, sălcie, de la robinet, împins de o animalică arşiţă a gâtului, a sufletului. Coşul pieptului îmi e ca o colivie în care se zbate un canar muribund, atât de tare îmi bate inima, atât de disperat şuieră aerul în plămâni. Un gust odios şi acru al mâncării ingerate acum câteva ore mă sufocă de greaţă. Mirosul dulceag al gunoiului aruncat cu indiferenţă şi nepăsare de animalele sociale şi (i)raţionale, al mucegaiului, mă copleşeşte, mă sugrumă. Canicula hiperbolizează calvarul odor, întipărindu-mi-l în cerul gurii. Mirosul trupurilor asudate, cleioase, îmi învăluie mintea într-un coşmar gustativ, le simt cu groază gustul… Câtă mizerie în om! Iubirea este pângărită de gustul odios al corpurilor transpirate, încălzite peste măsura suportabilităţii. Cum mai este posibil a săruta trupul iubit? Cum mai este posibilă iubirea? Trupul ucide încet şi pedepsitor sufletul, materia sugrumă spiritul în miasme şi gust amar de răzbunare. Ne topim, Doamne, în miros de pucioasă şi gust de sânge…

Noaptea

Noaptea, când luminile se sting şi glasurile amuţesc – pasiunile din timpul zilei mor, răpuse de o tainică pace a Universului. La adăpostul întunericului, omul intră în ceea ce pare a fi starea sa naturală, originară : singurătatea. Liniştea pe care o insuflă albul mat al lunii, nostalgia pe care o emană strălucirea îndepărtată a stelelor, răcoarea copacilor protectori şi complici ai marilor secrete ale iubirilor de pretutindeni – toate aceste simple elemente ale lumii noastre dintotdeauna – transformă spaţiul strâmt în care ne-am învăţat a îngrădi libertatea noastră într-un soi de veşnicie care durează câteva clipe. Durează câteva clipe să priveşti cerul, să observi lumina lunii, puzderia de stele, să inspiri aerul răcoros al nopţii, să auzi cum coroana impunătoare a unui copac secular foşneşte sublim, cu fiecare frunză a sa. Însă aceste clipe se întipăresc pe retina sufletului nostru, făcându-ne mai buni, mai frumoşi. De fiecare dată când pasiunile din timpul zilei ne copleşesc, fie că este vorba de iubiri neîmpărtăşite, orgolii rănite, dispute, controverse sau prejudecăţi, ar trebui să reînviem eternitatea acelor clipe nocturne, unice şi irepetabile. Fiecare om ar trebui să aibă propriile sale clipe nocturne, deoarece doar noaptea mai are puterea să desfiinţeze temporar gardurile pe care ni le construim în fiecare zi din greşeli, prejudecăţi, patimi.

***

„Libertatea nu este o iluzie. Ea este dincolo de gardurile pe care ni le facem noi.” (din filmul artistic „Instinct”, cu Anthony Hopkins)

Alter Ego

„Hai să gândim logic: este vreo alternativă viabilă la efortul CONTINUU depus pentru afirmare? Nu cred că există alternativă.
Atunci ce am de făcut? Ei bine, am de luptat în continuare pentru eliminarea lucrurilor care îmi îngreunează înaintarea, trebuie mereu să analizez situaţiile şi să mă adaptez în funcţie de ele.
Poate că uneori numărul prea mare de activităţi este puţin descurajant, însă teama, îngrijorarea, pesimismul, furia, toate acestea sunt sentimente temporare şi sunt ARTIFICIALE, deoarece nu reflectă realitatea, ci se bazează pe greşeli. Iar greşelile sunt din ce în ce mai puţine, cu fiecare zi ce trece. Fiecare zi aduce noi şanse, noi bucurii, noi succese. Sunt privilegiat deoarece trebuie doar să le accept în viaţa mea, să le dau voie să îşi manifeste efectul lor benefic.
Universul este plin de pace şi de armonie. Catastrofe cosmice, supernove, găuri negre şi multe alte elemente distructive, nu au puterea de a tulbura marele şi misteriosul sistem. Fie ca pacea şi armonia Universului să pătrundă şi în sufletul meu.
Mai important este că nu contează numele meu, chiar nu contează. Sunt un ilustru anonim ce sălăşluieşte în sufletul oricărui muritor… Trebuie doar să mă accepţi, singurul efort pe care trebuie să îl depui este să rosteşti două cuvinte –te doresc-. Doar două cuvinte pot face miracole, dacă vei crede în ele.
Pe de altă parte, cum naiba să îţi doreşti să mori când viaţa este atât de frumoasă, când mai ai de spus măcar o poveste interesantă, când ai în faţa ta infinitul, fericirea, VIAŢA ?!? ”

Literatura de băşcălie (3)

Vraciul cui o fi
Tare bine e la şcoală… În pauze ieşim în curte, ne plimbăm prin şcoală, la ore ne înţelegem perfect cu profesorii, lecţii uşoare…
Hm… e greu de tot să îţi imaginezi aşa ceva. Doar o minte bolnavă ar putea crede acestea…
Băşcăleala continuă… Se mai agravează, se mai ameliorează… Dar important este că are continuitate.
Pentru prima dată am văzut ceva dinamic la ora de Română: profesoara a luat cartea pe care o citea Mărguţă în oră, „Romeo şi Julieta” de Shakespeare, şi a trântit-o de altă bancă. Prea violent! Uite că şi ora de Română poate fi dinamică, dar într-un sens negativ prin excelenţă.
În ce condiţii de stres pot scrie… parcă aş copia la matematică, aşa mă simt… Naşpa senzaţie mă furnică în spate, mă dor ochii, mă dor braţele ce acoperă lecţia ce lipseşte. Prea tare să nu scrii nimic la ora de Română când se predă…
Of! Ce durere de cap! Profesoara se tot plimbă prin clasă, determinându-mă să ascund „adevărul”. Acum observ cu câtă atenţie participă unii la oră… Mărguţă se scobeşte în nas, Bogi se scarpină, Alexandra butonează telefonul lui Serge. Oare câţi kilometri parcurge profesoara într-o zi de lucru plină? Acum dă în marşarier… :O Mă, eu am de obiectat că nu are sacou. Noi de ce suntem obligaţi să purtăm? Că oricum nu o facem…
Gata o oră! Prea tâmpit timp pierdut degeaba cu o atletă tristă…
P.S. Cronica unei ore de Română, iunie 2006.

Literatura de băşcălie (2)

Tezele (Viaţa ca ceva care este ca cacaoa)
Urăăă! Ne-a adus tezele!
Eu mă bucur, dar stai să văd ce note se iau prin clasă…
Hai, mă, că se iau note faine…
Oa-ha-ha! Cică Bogdan are 5 points from 10.
Aplauze! Iuly are 9.
Hm… Tezele nu prea sunt poetice… Nu prea ai ce să scrii despre ele…
Ia uite! Mărguţă se ceartă cu profa de Română pentru notă. „Tocilar!” zice Ana. Se discută aprins pe marginea lucrărilor. Argumente, contraziceri. Sergiu a luat 9. Super! Avea nevoie de o notă bună.
Hazoasă treabă! Majoritatea tezelor sună a analize literare savante.
Să facem linişte… Ana vrea să fie ascultată… din Moromete… barim de-ar fi cel din trupă…
Alexandra şi Mirela îmi ştuduiesc cu atenţie lucrarea… 9,50… mă lasă rece, deoarece nu prea are valoare pentru mine nota asta… să fi fost la un obiect care conta pentru sufleţelul meu aş fi sărit în… sus, de bucurie! Dar mai mult ca nota contează părerea. Dacă profa crede că sunt un xerox de idei, I don’t give a fuck! Oricum, mă interesează doar ce crede diriga, şi mă doare mult nepăsarea ei…
Teza mea e pasată de la unul la altul prin clasă. Ma mir şi eu ca idiotu’ de propria-mi teză ca să fac oleacă de show… dar vremea asta de afară mă scoate spiritual afară din clasă.
Bla-bla-bla-ul ăsta de Română, Mâra, Moroşmeţul, Viaţa la rurală, mă seacă de liniştea pe care tot încerc să mi-o impun. Băşcăleala ca mod de trai îmi face plăcere, însă nu mi-o şi aduce.
Aceeaşi poiană a lui Iocan, acum, la ora 12:32. Oare de ce folos ne putem împărtăşi participând la asemenea discuţii sterile? Aş milita pentru libertatea de a-ţi face după bunul simţ cultura literară, dacă nu aş şti că doar obligat înveţi, indiferent de vârstă. Iar obligaţia poate fi şi spirituală, privită ca o nevoie de cunoaştere.
Tocmai acum Sergiu citeşte ultimele două paragrafe din geniala mea lucrare şi râde citind următoarele: „De ce râzi?”.
Iarăşi din nou i-a tăiat profa maiul lui Ana. Moromete e altul în viziunea ei 😉
Poate dacă aveam şi eu telefon cu ecran color, aceste rânduri nu ar mai fi existat.
Uite, aş putea să scriu atâtea lucruri care să pornească certuri şi supărări… Mă întreb cum ar fi dacă aş face-o… Dulce autodistrugere…
Flash ori doarme, ori meditează? Ei, aş! Nicidecum, variantele sunt: ori programează, else e defect… Oare ce e mai grav: moartea gândirii sau gândirea morţii?
„ FORTZA RAPID ! ” scrie Alina şi mâzgăleşte Iuly.
Vlad a terminat de copiat lecţiile la Geografie.
Începe predarea… Ultimul berevoi…
P.S. Cronica unei ore de Română, mai 2006.

Literatura de băşcălie (1)

„Alege modalitatea să caracterizezi şi care sunt trăsăturile”
Mirela a fost ascultată destul de mult timp şi a luat 7… Acuma s-a luat de Dominte şi îl cam pune în dificultate. „Moromete este capul familiei…” Ştii că are dreptate? O, da! A rămas cu dată şi şi-a făcut şi tema. Următorul condamnat! Rumoare în clasă. Silviu dă din cap pe ritmul muzicii, Alina citeşte „Şatra” de Zaharia Stancu, Iuly îşi înfrumuseţează grafitti-ul cu Steaua, de pe banca asta greţoasă.
Ce tare! Acum e ascultat şi Flash. La fel de comic ca întotdeauna. Imprecaţia lui Silviu a fost auzită de toată clasă, dar numai eu am râs.

Acuma se leagă de poiana lui Iocan. Flash e varză. Ionuţ vrea să dea un citat. Iuly ascultă „Surender” de la Activ. Mă uit la fete şi nu mă gândesc la nimic. Hm… viaţa ca un spectacol… Elevul de servici ne mai ocupă 3 minute din oră, notând absenţii. A plecat… Acuma Silviu dă din mâini şi fredonează. Ce tare!!! Mai destinde atmosfera… este 10:28.

Vine şi durerea notelor. Scandal mare cu notele astea… Le şi negociem…
În afară de cel ascultat, acum Ionuţ, mai nimeni nu e la oră cu mintea. E destul de linişte… Ciudat! De fapt, e normal, lipsesc dinamii… mai ales unul…

Mamă, ce oră plictisitoare mi-am ales să descriu… Îmi dau lacrimile de somn…
Penalizare!!! Silviu a fost întors la bancă!!! Chiar dacă „e urât să faci aşa ceva”, profa a făcut. Mai vrea să ne dea test ora viitoare!!! Să-mi bag pula, dar noi chiar dăm enşpe teste pe săptămână?! Nu de alta, dar nici eu nu mi-am învăţat şi nu vreau să îmi fut media de sanchi.

Să îmi dau palme!!! A venit subdirectoarea să ne verifice de sacouri… În 5 secunde, s-a făcut albastră clasa, cu câteva excepţii, însă nu a fost nimeni luat în vizor în mod deosebit. Ne-am pus şi ecusoanele… tâmpite marionete am devenit.
La o secundă după ce a plecat inspectoarea, s-a decolorat clasa…;)

Nicolae Iorga… Aaaa, cu poiana lui Iocan! Nu`ş ce treabă are Moromete cu Iorga, dar Vlad nu are treabă cu Moromete. Noroc de logoree, că asta te poate scăpa de note gheboase, adică tâmpite! Spion a dat drumul la casetofon; are banda bună, dar, mă scarpin şi mă întreb ce face când i se rupe… banda, bineînţeles!

Bag bigiorul, ceasurile îs 10:46, încă 4 minute şi vine pauza mare. Dar dacă dăm test după asta, serio că va fi naşpa.

Bă, da` ce linişte! Deci trebuie să ne placă să învăţăm Vasile Voiculescu, că la Moromete, profa zice suntem vărzărete.

Alexandru Dominte şi Vlad au fost decoraţi post-mortemul ăsta de oră.

P.S. Cronica unei ore de Română, 19 mai 2006. A treia oră.

Literatura de băşcălie

Această literatură de băşcălie reprezintă pentru mine modalitatea de a mă revolta împotriva unei realităţi foarte anoste şi banale, mijlocul prin care scot din realitate tot ceea ce are ea mai interesant şi mai demn de luat în seamă. Însă lucrurile interesante sunt – cel mai adesea – urâte, pentru că urâţenia îţi zgârie retina mai tare decât frumuseţea. Nu am nicidecum pretenţia că scriu într-adevăr literatură, fie ea şi numai de consum, ci am pretenţia de a îmi exprima, chiar şi necenzurat, părerea despre ceea ce se întâmplă în jurul meu.