Ce mă motivează?

„Oamenii sunt deseori atraşi de anumite cauze şi îşi dedică întreaga viaţă unor idei mari datorită persoanelor care întrupează aceste idei.” (Martin Luther King)

Dintre conceptele şi idealurile care mă motivează să păşesc înainte, să trăiesc şi să cer mai mult de la viaţă, am ales respectul ca valoare personală supremă. Respectul reprezintă ceea ce caut oriunde şi ceea ce ofer oricui merită cu adevărat.
Marele psiholog american Abraham Maslow susţine că toate necesităţile umane care stau la baza motivaţiei pot fi organizate într-o ierarhie, începând cu trebuinţele fizice – de aer, apă şi hrană. Apoi urmează alte patru niveluri superioare, ale trebuinţelor psihice – de securitate, dragoste, respect şi autorealizare. În viziunea sa, trebuinţele superioare sunt reale şi fac parte integrantă din natura noastră umană în aceeaşi măsură cu nevoia de hrană. Luând în considerare această perspectivă integratoare a respectului, poate fi justificată importanţa deosebită pe care o atribui acestei valori.
Deşi în general se consideră că motivaţia este variabilă şi temporară, depinzând de educaţie şi de setul de principii morale pe care şi l-a însuşit o persoană în urma experienţelor, afirmaţia următoare a lui Zig Ziglar constituie un puternic contra-argument: „Oamenii spun adesea că motivaţia nu durează. Ei bine, nici duşurile nu durează; de aceea amândouă se recomandă a fi practicate în fiecare zi”. Cu alte cuvinte, această afirmaţie amuzantă sugerează faptul că motivaţia trebuie să fie susţinută în permanenţă.
După o amplă analiză, am ajuns la concluzia că primul pas în acest demers de susţinere îl reprezintă intenţia. În spatele intenţiei stă motivaţia a ceea ce îmi doresc să obţin. Felul cum îţi propui determină ce realizezi. Totul începe cu o dorinţă arzătoare, incandescentă…
Dorinţa de a obţine respectul tuturor celor din jurul meu este un mobil care mă determină să îmi îmbunătăţesc abilităţile personale pentru a realiza lucruri şi fapte deosebite. De asemenea, respectul acordat semenilor construieşte relaţii sociale extrem de benefice pentru dezvoltarea personală şi profesională, atât pentru ei, cât şi pentru mine. Spunând o vorbă de încurajare şi de apreciere pot câştiga un prieten, pot salva o relaţie, pot descoperi potenţialul ascuns al celor ce şi-au pierdut încrederea în sine sau îmi pot îmbunătăţi stilul de viaţă. Reprezintă o modalitate de a gândi, de a vedea în ceilalţi calităţi şi de a le transmite aprecierea pentru ceea ce fac bine. Astfel pot comunica eficient, motivându-i corect pe interlocutorii mei şi determinându-i să aibă încredere în mine.
Prin respect, pot oferi oamenilor putere sufletească, în perspectiva motivării lor, iar ei îmi vor răspunde cu afecţiune sinceră. După cum spunea şi Napoleon Hill, „este perfect adevărat că te poţi dezvolta în mod optim ajutându-i pe alţii să se dezvolte”.
Respectul de sine este de asemenea un factor de susţinere a motivaţiei. Acesta generează o mai mare capacitate de adaptare la mediul extern variabil, fără riscul de a pierde din principiile fundamentale şi valorile de bază, atât de importante pentru succesul pe termen lung.
Însă lipsa acestei valori – sau desconsiderarea ei – poate duce la ceea ce adeseori numim haos. Principalul motiv pentru care această lipsă poate crea dezordine în dezvoltarea personală a unui individ îl reprezintă indiferenţa, un mare hoţ al motivaţiei umane şi chiar un mecanism de sabotare a succesului. Când nu se respectă anumite norme, apare indiferenţa faţă de acestea, aceasta transformându-se în cele din urmă în opoziţie, datorită apariţiei ideilor preconcepute.
Însă aceste aspecte conceptuale – care mă determină să trăiesc sub semnul respectului – derivă din experienţa personală de viaţă. Mai precis, reprezintă expresia integrităţii morale şi a curajului unui bătrân pictor…
L-am întâlnit pe bătrânul pictor Haka într-un cadru care îmi aduce aminte de romanul Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway. Un ilustru anonim care vindea picturi în miniatură, stând pe o bancă, în faţa mării. Poate că şi locul a făcut ca sentimentul respectului să ia amploare în sufletul meu.
Mi-a făcut semn să mă apropii de el şi m-a întrebat dacă vreau să cumpăr o pictură. „Îi pui o ramă şi să vezi ce frumos o să arate. Foarte ieftin, mai ales că am folosit şi materiale de calitate”, mi-a spus el, încercând să mă convingă să cumpăr. Am acceptat, cu gândul că îi fac o favoare. Înfăţişarea sa trăda o sărăcie lucie şi la prima vedere mi-a inspirat milă. Însă faptul care mi-a schimbat total părerea despre el şi, mai târziu, concepţia despre viaţă, a fost inspiraţia de a-l întreba câţi ani are. „Optzeci şi cinci”, mi-a răspuns foarte senin. M-am declarat impresionat de vârsta sa respectabilă. Şi răspunsul său simplu, direct, m-a convins pe deplin de incorectitudinea concepţiei despre acel om: „Decât să cerşesc, prefer să pictez un tablouaş, deşi aş câştiga mult mai bine stând cu mâna întinsă. Dar niciodată nu mi-a plăcut să depind de alţii. Cât am fost în putere, m-am descurcat singur. Acum de ce aş face altfel?”. Ne-am urat reciproc multă sănătate – el mi-a urat o viaţă îndelungată şi fericită – şi am plecat de lângă el profund impresionat, cu sentimentul că am cunoscut un mare om. Mare nu prin măreţia faptelor sale, nu prin talentul artistic incontestabil, ci prin simplitatea concepţiei sale despre viaţă.
După un timp, amintindu-mi această întâmplare, am constatat că integritatea morală a bătrânului, decizia sa de a face faţă în mod onorabil şi frumos greutăţilor vieţii şi vârstei, constituie cel mai elocvent exemplu al respectului de sine. Însă importanţa acestei povestiri constă în faptul că, prin ceea ce mi-a spus, Haka m-a motivat să îmi dezvolt şi eu respectul de sine, să îmi dau seama cât de important este să respecţi şi să fii respectat.
De atunci, am avut de multe ori prilejul să constat că respectul nu depinde de starea socială a unui om, deoarece am întâlnit şi persoane situate în vârful ierarhiei sociale, care nu puneau deloc preţ pe această valoare.
Acel pictor bătrân reprezintă pentru mine întruparea respectului şi motivul pentru care am luat o decizie foarte importantă în viaţa mea.
(eseu participant la Cheia Succesului – 2008)

A fi fericit într-o lume cenuşie

Tot încercăm să trăim în acord cu alţii, în acord cu lumea din jurul nostru, ne tot frământăm în legătură cu destinul nostru, cu scopul nostru, cu propria noastră cale… Fiecare îşi trăieşte viaţa în propriul său stil, mai bine, mai rău, foarte rău, dar totuşi fiecare are un traseu pe care şi-l stabileşte, mai mult sau mai puţin conştient. Este suma unor decizii cea care ne trimite într-o direcţie sau în alta. Observ din ce în ce mai multă tristeţe, din ce în ce mai multe probleme care apasă pe umerii celor ce parcurg traseul întortocheat al vieţii. Mă întreb de ce este nevoie de atâtea frământări, de atâta complexitate pentru a ne atinge gradul acela dorit de fericire? Şi mai ales nu înţeleg cum e posibil ca lăsându-te constrâns de normele sociale să atingi mulţumirea de sine? Cum este posibil să ajungi vreodată să fii împăcat cu tine însuţi dacă trebuie permanent să te subordonezi regulilor impuse de alţii? Principalul laţ care se strânge în jurul libertăţii de exprimare a omului este regula: „Ori te supui, ori mori de foame”. Cam în orice societate omul este nevoit să se integreze în sistem, să facă destule compromisuri pentru a-şi asigura existenţa materială. Cei mai mulţi se limitează numai la ea.
Unii îşi găsesc relativ repede şi uşor calea, mai ales atunci când au o bază destul de solidă de la care pot porni, îşi clădesc mulţumirea şi bunăstarea (materială sau nu) pe acea bază şi totul este în regulă. Dar atunci când porneşti de la zero, din orice punct de vedere, nu mai este atât de simplu. Automat apare balanţa pierderilor şi a câştigurilor, te gândeşti cât ai de câştigat din orice faci, cât ai de pierdut pentru fiecare decizie pe care o iei. Gândim prea mult, socotim prea mult, asta când nu tranşăm simplu situaţia şi scoatem doar profitul, indiferent de consecinţe…
E şi problema informaţiilor, cunoaştem din ce în ce mai multe… Oamenii au visat să cunoască mai mult încă de când au fost inventaţi de evoluţia asta alambicată. Dar uite că acum, când deja cunoaştem o grămadă de chestii, imaginăm o grămadă de conspiraţii, scriem tone de tratate şi de analize adânci şi isteţe, ei bine, acum suntem mult mai îngrijoraţi şi mai stresaţi. Informaţia îţi dă putere, dar aduce cu sine şi consecinţe. Cunoşti şi eşti responsabil pentru ce cunoşti, informaţia te condiţionează. Cu cât ştii mai multe lucruri, cu atât porţi mai mult povara întregii lumi. Începi să te frămânţi pentru toate dezastrele şi nedreptăţile lumii ăsteia, de la eliberarea unui criminal în serie până la problema încălzirii globale. Oamenii s-au învăţat să se implice foarte mult în viaţa socială, să îşi dea cu părerea, să fie judecători şi juraţi, iar asta îi ţine ocupaţi. Nu mai au timp să conştientizeze faptul că aveau un scop pe care şi-au propus să îl îndeplinească, că aveau nişte vise care le înfrumuseţau viaţa. Nu, numai mâzgă existenţială, numai materialism sec şi idealuri egoiste…
Ar trebui să privim mai des în interiorul nostru şi să mai lăsăm deoparte idealurile egoiste care ne fac să devenim nişte simple maşinării… Şi dacă nu ţi-am dat deloc de gândit, las-o baltă… Cică nu ăsta era scopul…

Morala în societatea contemporană

Trăim într-o societate aflată în plin proces de restructurare. Se reformulează concepte, valori, idei, idealuri, odată cu deschiderea noilor căi de înţelegere a spiritului uman. Dacă până acum majoritatea sentimentelor umane “treceau” prin inimă, ele încep să fie foarte atent filtrate prin minte; astfel se trece de la societatea tradiţională la una… neuronală, să-i zicem. Acest proces amplu aduce după sine şi o serie de consecinţe. Vechile valori morale, care defineau societatea tradiţională, sunt înlocuite de concepte cerebrale noi. Iubirea nu mai este un miracol, ci un reflex similar salivatului. Atracţia nu mai este stăvilită de norme şi cutume, ci eliberată pe cale freudiană. Şi nu sunt decât câteva exemple.
În aceste condiţii un cod de conduită morală nu prea îşi mai găseşte locul, fiind aproape desfiinţat de noile ştiinţe ce definesc spiritul şi trupul uman. Omul poate fi creat tot de către om, sau cel puţin ajutat să devină om. Acest fapt tinde să contrazică unele credinţe pe care le-am luat de bune până acum.
Cu scuzele de rigoare îmi permit şi o mică analogie… Dacă se spunea “ce a creat Dumnezeu, omul să nu desfacă”, acum e mai mult “ce a creat omul, nici naiba nu desface”… Un pic comic, nu-i aşa? Însă reflectă destul de bine realitatea în care trăim…

Trăieşte cu şi prin fericire!

Fă orice lucru care te determină să trăieşti din plin senzaţia fericirii şi sentimentul înălţării mai sus de sine!
Avem nevoie să investim eforturi în lucrurile şi faptele care ne înalţă, care ne fac mai buni, mai împăcaţi cu noi înşine, mai fericiţi.
Nu te teme de inedit, nu acţiona călăuzit de dogme, norme sau cutume! Fă tot ce trebuie pentru a creşte spiritual, chiar şi rugăciuni către Allah, sau dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni, strigă cât te ţin plămânii, dă-i telefon iubitei în plină noapte şi spune-i că o iubeşti, fumează o havană, sari cu paraşuta, fă-ţi un tatuaj, dacă îţi conferă o stare plăcută, imposibil de definit în cuvinte, te ajută să devii mai împăcat cu tine însuţi şi îţi creşte respectul de sine.
Cu alte cuvinte, exprimă adevărata ta personalitate, descătuşează-te de norme, reguli şi limite, atât timp cât acest lucru nu dăunează celor din jurul tău. Ţie în mod sigur nu are cum să îţi dăuneze!
Avem nu doar dreptul, ci şi datoria de a fi fericiţi. Acesta este modul prin care mulţumim vieţii pentru că am fost incluşi şi noi în ea, că avem minunata şansă de A FI aici şi de a ne manifesta aşa cum dorim. Nu există căi spre fericire şi împlinire personală. Fericirea e însăşi viaţa, care e alcătuită din toate acţiunile noastre. O viaţă plină de teamă, mânie, frustrare, pesimism e o viaţă RATATĂ. Nu aştepta să vină fericirea la tine, cheam-o prin orice faci, indiferent cât de non-conformiste sau nebuneşti sunt gesturile tale.
„Fii om, nu te teme, în veacul ce vine nu-i moarte, nici vreme!” (N. Crainic)

Domeniul motivaţional – nebunie sau revoluţie?

Azi am de gând să vă vorbesc despre nişte nebuni… Despre nişte tineri care îşi neagă rădăcinile şi proclamă ca valori supremă libertatea şi munca. Dispuşi să renunţe la multe lucruri, să facă multe sacrificii, să se dedice total idealurilor pe care şi le-au stabilit. Rupţi de dogme, idei învechite, îşi ard constant podurile ce duc către trecut, hotărâţi să privească doar înainte, indiferent de consecinţe.
Siguri pe sine, ei nu visează la averi fabuloase, la mărire şi faimă, ci îşi construiesc planuri de acumulare a averilor şi de dobândire a succesului. Pentru ei, a munci pentru cineva înseamnă a fi salahor; sumele cu multe zerouri nu îi impresionează, deoarece în orice clipă constată că pot adăuga încă o cifră la marile numere. Trăiesc doar după legile sociale absolut necesare şi obligatorii, ignorând alte legi pe care nu sunt obligaţi să le respecte. Adevăratele legi care le conduc vieţile sunt Legea Atracţiei, Legea Numerelor Mari, Legea Autosugestiei. Consideră că şi Raiul, şi Iadul, se află în om şi că numai de noi depinde succesul sau eşecul personal.
Educaţia oferită de şcoală este doar o corvoadă pentru ei, deoarece consideră că au descoperit metode de educare mult mai eficiente. Ei cred cu adevărat că pot fi mai buni, mai puternici, mai fericiţi, mai bogaţi, mai sănătoşi urmând principiile marilor oameni de succes care au trăit vreodată pe acest pământ.
Au desfiinţat graniţe personale, proclamând libertatea spiritului şi a minţii. Au rupt bariere morale şi comportamentale. Şi-au sfărâmat vechi principii şi reguli de viaţă, au abandonat credinţe care sunt general considerate esenţiale pentru dezvoltarea spiritului uman. Au călcat în picioare propriul lor viitor sigur şi liniştit, optând pentru un viitor incert şi plin de riscuri pe care se simt pregătiţi să şi le asume.
Au reformulat pentru ei înşişi definiţiile clasice ale fericirii, iubirii, credinţei, respectului, cinstei, muncii, sincerităţii, prin vorbele celebre ale unor oameni ca Andrew Carnegie, Henry Ford, Dale Carnegie, Napoleon Hill, Og Mandino, Stephen Covey, Robert Kiyosaki, luând ca exemplu sute de oameni care au schimbat faţa pământului prin creaţia lor. Respectă enorm de mult oamenii de succes şi critică aspru defectele umane, începând cu ei înşişi. Luptă nu împotriva eşecului, ci pentru succes.
Unii sunt dispuşi să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile în viaţă, însă ei ştiu foarte bine că singurul cadavru pe care vor fi vreodată dispuşi să calce este cel al propriei lor persoane; aceşti nebuni ştiu foarte bine că succesul presupune tot ceea ce poate fi mai bun şi mai frumos în lume. Ei îşi doresc să fie schimbarea, nu doar să schimbe lumea, şi încep întâi şi întâi prin a se schimba pe ei înşişi.
Transfiguraţi, aceşti oameni pe care poate îi vedeţi zilnic, sunt dincolo de ceea ce voi consideraţi că este normal. Nu e normal ca un om să se ridice deasupra propriei sale condiţii, să se declare propriul său stăpân şi să declare că vrea să schimbe lumea! Nu e normal, nu e moral, nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos, nu, nu, nu !!! Acestor nebuni trebuie că le lipseşte ceva. Şi ştiţi ce? TEAMA. Da, le lipseşte teama, instinctul de autoconservare care lâncezeşte dintotdeauna în om. Sunt dispuşi să atingă succesul sau să moară încercând. Pentru că aceşti dezaxaţi sunt hotărâţi să îşi creeze propria fericire, a lor şi numai a lor. Însă fericirea lor personală îşi are rădăcinile în fericirea altora. Vor să fie fericiţi ajutându-i pe alţii să devină fericiţi. Cum pot ei să ajute pe alţii, când nici să vadă realitatea nu au habar?! Ei bine, dacă tot e să semănăm nesiguranţă, sunteţi siguri că vedeţi realitatea? Sau vedeţi toate problemele realităţii? Orbi să fie, şi ei pot vedea mult mai bine realitatea, deoarece îşi canalizează energia spre interior, acumulând rezerve colosale, nu o risipesc înspre exterior.
Într-adevăr, nebunii riscă, se sacrifică, tânjesc după idealuri pe care nimeni încă nu le vede, în afară de ei. Şi nimeni în afară de ei nu le va putea vedea vreodată, deoarece, atunci când idealurile acestor nebuni se vor materializa în succese fulminante, în averi colosale, toţi îi vor admira şi îi vor iubi sau îi vor blama şi îi vor denigra, neîntrebându-se deloc asupra procesului care a dus la aceste rezultate. Unii îi vor numi „iluştri oameni de succes”, alţii îi vor numi „posedaţi şi închinători ai Satanei”, destui îi vor considera „mână în mână cu netrebnicii care fură pâinea de la gura oamenilor”, câţiva îi vor drept exemplu al succesului şi fericirii pe care le aduce cu sine Dragostea Divină, în timp ce nebunii au jurat să trăiască chiar şi fără iubire, dacă circumstanţele de sacrificiu cer aşa ceva. Însă nimeni nu îi va înţelege. Oricine poate afla secrete, dar foarte puţini sunt capabili să le înţeleagă, şi aproape nimeni nu poate trăi cu nesiguranţa pe care o insuflă acestea.
Toate aceste fragmente alcătuiesc marele domeniu al conceptelor motivaţionale de dezvoltare personală şi profesională, foarte la modă, ce-i drept… NU PLEDEZ NICIDECUM ÎN CONTRA ACESTUIA, dimpotrivă, subliniez faptul că domeniul motivaţional tinde tocmai spre schimbarea fiinţei umane, spre redefinirea ei în lumina unor noi concepte universale. Nu e deloc uşor să trăieşti condus de aceste principii care contravin în mare parte vechilor definiţii ale valorilor umane. Nu merge să adopţi „oleacă” aceste principii, doar cât să ieşi dintr-o stare existenţială nasoală sau să le încerci de dragul diversităţii. Nu merge.
Nu e nimic nou, însă abordarea principiilor de viaţă este într-adevăr revoluţionară prin prisma educaţiei motivaţionale. Nicidecum acest lucru nu creează anarhie, nicidecum nu este negativ. Însă oare ce societate se va lăsa modelată în întregime de aceste concepte? Şi, mai ales, când?

***

Domeniul motivaţional, menţionat în acest articol, se cere a fi perceput ca totalitatea ideilor despre dezvoltarea personală şi profesională a omului, idei materializate în scrieri, înregistrări audio şi video ale oamenilor consideraţi în mod unanim “de succes”.

Despre respectul de sine

L-am întâlnit pe bătrânul pictor Haka într-un cadru care îmi aduce aminte de romanul Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway. Un ilustru anonim care vindea picturi în miniatură, stând pe o bancă, în faţa mării. Poate că şi locul a făcut ca sentimentul respectului să ia amploare în sufletul meu.
Mi-a făcut semn să mă apropii de el şi m-a întrebat dacă vreau să cumpăr o pictură. „Îi pui o ramă şi să vezi ce frumos o să arate. Foarte ieftin, mai ales că am folosit şi materiale de calitate”, mi-a spus el, încercând să mă convingă să cumpăr. Am acceptat, cu gândul că îi fac o favoare. Înfăţişarea sa trăda o sărăcie lucie şi la prima vedere mi-a inspirat milă. Însă faptul care mi-a schimbat total părerea despre el şi, mai târziu, concepţia despre viaţă, a fost inspiraţia de a-l întreba câţi ani are. „Optzeci şi cinci”, mi-a răspuns foarte senin. M-am declarat impresionat de vârsta sa respectabilă. Şi răspunsul său simplu, direct, m-a convins pe deplin de incorectitudinea concepţiei despre acel om: „Decât să cerşesc, prefer să pictez un tablouaş, deşi aş câştiga mult mai bine stând cu mâna întinsă. Dar niciodată nu mi-a plăcut să depind de alţii. Cât am fost în putere, m-am descurcat singur. Acum de ce aş face altfel?”. Ne-am urat reciproc multă sănătate – el mi-a urat o viaţă îndelungată şi fericită – şi am plecat de lângă el profund impresionat, cu sentimentul că am cunoscut un mare om. Mare nu prin măreţia faptelor sale, nu prin talentul artistic incontestabil, ci prin simplitatea concepţiei sale despre viaţă.
După un timp, amintindu-mi această întâmplare, am constatat că integritatea morală a bătrânului, decizia sa de a face faţă în mod onorabil şi frumos greutăţilor vieţii şi vârstei, constituie cel mai elocvent exemplu al respectului de sine. Însă importanţa acestei povestiri constă în faptul că, prin ceea ce mi-a spus, Haka m-a motivat să îmi dezvolt şi eu respectul de sine, să îmi dau seama cât de important este să respecţi şi să fii respectat.
De atunci, am avut de multe ori prilejul să constat că respectul nu depinde de starea socială a unui om, deoarece am întâlnit şi persoane situate în vârful ierarhiei sociale, care nu puneau deloc preţ pe această valoare.
Acel pictor bătrân reprezintă pentru mine întruparea respectului şi motivul pentru care am luat o decizie foarte importantă în viaţa mea.
Poate că eu percep mai sensibil fenomenul, însă se merită vorbit despre respect şi despre locul pe care acesta îl ocupă în societatea noastră, unde în fiecare zi, fiecare are de înjurat sau de scuipat cel puţin două persoane (am optat pentru un minim absolut sperând că există şi persoane pentru care această cifră să reprezinte maximul “relativ”, că “absolut” nu se poate…) .
Pe de altă parte, consider că respectul de sine al românului de rând, cel mai des întâlnit caracter, este foarte scăzut, deficitar, şi asta se datorează în primul rând nivelului de trai foarte scăzut. Multe probleme sunt, dar oare soluţii se pot găsi, în afară de bomba atomică, de emigrare, de minunea creşterii nivelului de trai, de împuşcarea conducătorilor, soluţii mai puţin “româneşti”?

Remember: Poetul – mântuitorul cuvintelor

Poetul este rodul iubirii dintre un înger şi o harfă. El recreează din cuvinte tot necuprinsul, asemeni lui Dumnezeu. Singur îşi naşte steaua şi o suie în nemărginitul spaţiu vid, înrudindu-se cu lumina de dincolo de cer. Aceste lucruri explică de ce este poetul mai înrudit cu cerul, cu Divinitatea decât cu pământul. Pe pământ aurul cuvintelor sale ar fi pângărit de arama sunătoare a cuvintelor prozaicei vieţi.
De altfel, de ce ar mai vrea să fie înrudit cu efemeritatea? În lumea lui de cuvinte este unic stăpân, pe când în lumea noastră e o simplă fiinţă ca oricare alta.
Având atâtea caractere divine, el nu este doar un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al lor.
Cuvintele – în vorbirea de toate zilele – se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa da a produce o senzaţie; îl reînnoieşte şi reîmprospătează capacitatea cuvântului de a trezi din amorţeală. Recreate de poet, cuvintele nu mai sunt doar răni ale tăcerii, ci creaturi poetice divine. Dar sunt nemuritoare doar în poezie…

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

Remember: „Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă…”

Creştinul este un cavaler al Luminii, încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi coiful Mântuirii iar armele sale sunt sabia Duhului şi Sfânta Cruce.
Creştinismul este o religie a luptei, a curajului şi a devenirii paradoxale. De ce paradoxală? Deoarece credinciosul este om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost numit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. Aici intervine curajul acestei credinţe. Devenirea, care mai poate fi numită şi Mântuire, nu este la îndemâna oricui doreşte acest lucru, ci se câştigă cu multă trudă şi luptă. Creştinul este un cavaler al Luminii deoarece luptă în războiul nevăzut, cu ispitele nenumărate la care este supus în fiecare clipă. Fiecare ispită în- vinsă este o luptă câştigată şi o virtute dobândită. Dar încă de la început trebuie să avem două virtuţi în minte şi în inimă: răbdarea şi înţelepciunea. Răbdare pentru că nimic nu este dat de-a gata, toate sensurile ultime sunt adânc îngropate în viaţă şi trebuie căutate fără oprire deoarece nimeni nu-şi ştie ultimul ceas. Înţelepciune pentru că viaţa este o vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca şi pe pe lângă toate acestea Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns, care trebuie descoperit.
Dumnezeu este ascuns, dar fără să ştim este prezent lângă noi în fiecare clipă îndemnându-ne prin Cruce, Biblie şi preoţi să nu părăsim drumul strâmt şi nepavat care duce spre Mântuire.
În definitiv, sensul cel mai adânc al vieţii este să ne pregătim pentru cealaltă viaţă.

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

A visa înseamnă a trăi

A visa înseamnă a trăi? A trăi înseamnă a visa? Într-o lume în care orice este posibil, nu este exclus. Oare visele au şi ele la rândul lor vise? Oare speranţa nu tânjeşte în mod paradoxal către o altă speranţă?
Simt nevoia să vă povestesc un vis… Un vis alb… Un vis al purităţii şi al hazardului, un vis despre care nu pot vorbi decât visând…
Dintotdeauna au existat poveşti, mituri ancestrale despre originile ce sălăşluiesc încă în adâncul sufletelor noastre. Origini care treptat au fost uitate, părăsite, renegate de o conştiinţă tot mai raţională, tot mai rigidă. Uneori, aceste rădăcini, deşi au fost îngropate sub noroiul şi cenuşa evoluţiei noastre, renasc, se dezvoltă şi într-un târziu ies la suprafaţă, acaparând sufletul, prins între esenţă şi existenţă. Omul reintră treptat în de mult pierduta comuniune cu natura, cu sensul primordialei existenţe, reînvaţă să comunice cu nefiinţa, să o transforme în viaţă vibrândă şi să o lase să îl învăluie spiritul, care dobândeşte deplina sa libertate din Timpul Visului.
Elementele naturii, care din vechime nu au mai comunicat omului esenţa lor sublimă, încep să se dezvăluie înaintea ochilor prin care se revarsă, asemeni luminii prin ferestre, sufletul liber. Apa îşi şopteşte secretul încuiat de milenii în şopot, aerul îşi îngână povestea de mii de ori purtată prin lume de şuierândele pelegrinări, iarba îşi plânge dorul şi ireversibila karma, iar muntele… Muntele visează. De milenii îşi strigă singurătatea prin somptuoasele sale cascade, de milenii se împotriveşte cu încăpăţânare trecerii timpului şi uitării oamenilor. Şi visează… la cineva care să i se alăture în lupta cu aceşti titani, dar mai ales să îi aline crunta singurătate, blestemul solitudinii.
Poate de aceea mirajul muntelui se relevă uneori ochilor celui intrat pe jumătate în lumea visului şi a legendei, în lumea tuturor şi a nimănui. Acest vis alb nu poate rămâne indiferent sufletului, acest sensibil receptacul al tuturor miracolelor lumii. Sufletul începe să-şi caute visul, sperând la împlinire şi eliberare. Odată găsit, visul devorează fiinţa, eliberând spiritul, pentru a dezlega blestemul etern al solitudinii muntelui.
Sperând la împlinirea unei neîmpliniri, sau a hazardului, muntele , visul cel alb, continuă să „facă victime”, conturând cu timpul un spirit alcătuit din esenţa celor care l-au iubit şi l-au căutat, o entitate care să îi umple singurătatea milenară. Nu este o stare de fapt, nu este un aspect al existenţei, este doar un vis de culoarea purităţii, care îşi extrage seva din hazard, neîmplinire, durere şi moarte. O viaţă metafizică formată din vise, speranţe şi vieţi închinate. Cui? Visului. În ce scop? Încă nu ştim, dar înlăuntrul fiinţei noastre sălăşluieşte răspunsul.

***

Un eseu inspirat de melodia “Muntele Alb” de la Karma… Povestea cântecului am aflat-o de la o bună prietenă, Raluca Manole.

Un remember: Agonia reînvierii

Toamna… chiar şi când îi pronunţi numele ţi se umple sufletul de jale şi de durere. Ea aduce pe mâinile-i lungi şi uscate moarte şi dâre galbene de moarte lasă lunga-i mantie. Părul ei lung şi cenuşiu sufocă încet natura, în timp ce suflarea ei înnegreşte cer şi pământ. Dar… cântă. Da! Chiar şi toamna cântă. Îngână un străvechi prohod, prohod al anului ce moare.
Şi vântul capătă gheare de fier, cu care zgârie noaptea ferestre, speriind copiii mici. Apoi umblă furios prin lume, frângând corpurile fragede ale frunzelor.
Stau şi mă întreb: pentru ce atâta durere, suferinţă? Pentru ce acest calvar? Răspunsul vine singur: pentru o nouă Înviere.

(Chimu Alexandru, cls. VII A)