Mor actorii

Acum doua luni aflam despre moartea lui Robin Williams. S-a sinucis. L-am vazut in zeci de filme si am crescut cu filmele lui. De la “Doamna Doubtfire” pana la “What Dream May Come”, filmele lui m-au insotit prin viata pana in prezent.

Ieri am aflat despre moartea lui Toma Moraru, un tanar actor iesean stabilit in Germania. S-a sinucis. L-am vazut in rolul lui Poprișcin din piesa ”Jurnalul unui nebun” la Ateneul Tatarasi si rolul sau mi-a ramas intiparit in minte. Superb!

In mod normal, stirea unei sinucideri trece pe langa mine neobservata, cu exceptia cazului in care persoana in cauza este printre cele cu care rezonez. Cu actorii am rezonat mereu, imi place enorm de mult teatrul si lumea sa. Sufletul de artist pare sa fie unul foarte complex, foarte dificil de raportat la lumea in care traim.

Regretele sunt mereu tardive. Suntem noi oare vinovati ca nu i-am inteles, ca nu le-am oferit o lume mai buna in care sa se exprime, sau pur si simplu asa trebuie sa fie finalul unui artist, tragic si abisal?

Gânduri despre cei plecaţi în lume

Suflete rătăcite, suflete rătăcitoare… Plecate prin lume, fugite de acasă, îndepărtate cu bună-ştiiinţă. Suflete călătoare pentru care singura mişcare posibilă e rătăcirea prin lume. Şi se pierd uite-aşa prin lumea asta mare, iar vouă nu vă pasă. Nu, nu vă pasă. Îi judecaţi aspru şi îi urâţi pentru că au avut curajul să se arunce în viaţa într-un mod cu totul şi cu totul absurd. Dar oare ce i-a împins să plece, oare ce i-a împins să părăsească liniştea căminului şi simplitatea pământului pe care s-au născut? Disperarea. Disperarea unei morţi premature, disperarea unei pierderi iminente, disperarea unui pustiu de şanse sau poate chiar prostia unor şanse ratate. Se aruncă în lume fără să le mai pese de podurile pe care le ard în urmă. Şi uneori nimeresc bine, alteori nu nimeresc nimic. Cert e că pe mulţi disperarea îi ţintuieşte la pământ după ani şi ani de dus în cârcă greutatea străinătăţii. Unii găsesc a doua casă, alţii îşi întemeiază o nouă viaţă, alţii se simt copii ai pământurilor proaspăt călcate. Dar după ani şi ani de zbucium, rând pe rând, cad suflete, se ruinează vieţi. Depresii, despărţiri, regrete, lacrimi amare. Dar mai ales depresii…  Sunteţi ale nimănui, dragi suflete călătoare. Aţi pornit în căutarea unei vieţi mai bune dar nu aţi găsit-o pentru că nu e nicăieri, pentru că nu există… Să vă întoarceţi înapoi, nu aveţi unde, nu mai e loc pentru voi, nu mai apartineţi, nu vă mai recunosc… Să vă întoarceţi înapoi ar fi cea mai mare greşeală, pentru că viaţa nu se mai întoarce, timpul nu se mai întoarce pentru voi, şansele nu se mai întorc. Ca vântul ce adie pe poteci într-o zi de vară, aşa să vă fie calea spre infinit. Chiar dacă frigul iernii vieţii v-a amorţit şi zăpezile regretelor v-au troienit cărările…

Melodia care rezonează perfect cu acest articol