O să-mi iau şi singur, mulţumesc…

A trecut o luna de cand nu am mai scris nimic. Asa ca scriu primul gand care imi vine in minte.

“O sa imi iau si singur, multumesc pentru nimic” e replica potrivita pentru aceasta perioada in care ne aflam. Lipsiti de ajutor, lipsiti de sustinere din partea celor pentru care muncim ca sclavii, e timpul sa luam bunul exemplu al celor care traiesc pe cont propriu si sa ne construim viata in asa fel incat sa nu depindem de nimeni si de nimic. Nici de guvern, nici de pensie, nici de asigurarea de sanatate, nici de locul de munca. Sa taci si sa strangi din dinti in timp ce scapi injuraturi nu a fost si nici nu este solutia optima pentru a reusi sa mergi inainte prin viata.

Nu stiu exact de ce am ales tocmai acest gand pentru a-l impartasi cu tine tocmai acum, dar cred ca situatia e de natura sa scoata la lumina revolta din oameni… Si nu-mi miroase deloc a bine…

Visează fără limite

Nu ai nimic de pierdut, ci doar de câştigat, reţine din start. Îţi propun să visezi fără limite, să visezi ca şi când absolut orice ar fi posibil. Să visezi ca şi când ai fi nemuritor. Dar în acelaşi timp, să fii pregătit să accepţi eşecul în realizarea viselor, să fii conştient că nu ai decât clipa prezentă la dispoziţie pentru a realiza ceva. Dacă nu ai realizat acel ceva acum, e posibil ca în clipa viitoare să nu mai fie posibilă nicio realizare. Visează şi fii pregătit să accepţi neprevăzutul. Nu fi dependent de rezultat, savurează doar drumul parcurs, indiferent de rezultat. Dacă rezultatul îţi confirmă aşteptările, cu atât mai bine. Dacă e total contrar, acceptă şi binecuvântează-l. Pentru mine, viaţa a fost mereu surprinzător de schimbătoare şi se vor găsi mulţi care să mă contrazică, aceia care mi-ar recomanda să îmi planific mai cu grijă viaţa. Tuturor le transmit că viaţa mea nu poate şi nici nu va fi planificată, planificarea nu are loc în graniţele drumului meu prin viaţă. Eu scriu pentru cei care nu deţin încă niciun răspuns şi le doresc să găsească pentru sine răspunsuri mult mai potrivite şi mai folositoare. Ştii, cu o floare nu se face primăvară, dar orice floare are parfumul ei…

P.S. Dacă vezi doar filozofia de aici, mai citeşte odată, şi încă odată, până când îţi va veni o idee proprie sau până când îţi va veni să mă înjuri. Ce se naşte în tine contează, nu ce primeşti din exterior.

Simplitatea ca deziderat

Simplitatea rămâne cel mai sofisticat lucru. Leonardo da Vinci

Te rog să nu te gândeşti la această idee, străduieşte-te să o simţi.

Mintea, în momentul în care prinde ideea, se agaţă de ea şi începe să construiască sisteme, filozofii, silogisme. Logica inimii nu admite raţiunea. Mintea are loc în inimă, dar inima nu are loc în minte. Inima este o metaforă a acelui strat care zace uitat sub greutatea gândurilor noastre. Greutate care apasă pe cuget, greutate care apasă pe suflet. Greutate pe care o cărăm în permanenţă cu noi. Până şi fericirea ajunge să ne cocoşeze, să ne pună piedici.

Pot continua la nesfârşit să îţi înşir fraze din acestea sclipitoare şi seci, în speranţa că mintea ta va obosi sau se va plictisi de întors ideile pe toate feţele. Intenţionat m-am lansat într-o tiradă de idei, pentru a te zăpăci, pentru a te ajuta să nu mai înţelegi nimic. Zi de zi suntem ocupaţi să umplem clipa cu balast din ce în ce mai greu format din gânduri, rutine, probleme, judecăţi, frustrări, mânii, prejudecăţi, căutări, crezuri, idealuri… Cât timp gândeşti, pierzi esenţa. Permite-ţi, măcar o dată, să nu mai înţelegi nimic…

Ajungi la destinaţie în momentul în care accepţi pe deplin ceea ce este, ceea ce eşti, în care îţi opreşti mintea, eventual o şi goleşti de gânduri, apoi priveşti ce a mai rămas. Acolo se află simplitatea. E atât de simplu, şi totuşi, atât de inaccesibil… Eu, unul, încă nu am reuşit să ajung la această simplitate. De aceea, acest articol este o schiţă, un vag contur al parcursului ulterior, pe care îl vom urma împreună, în articolele care vor urma. Oricum, dincolo de cuvinte se află răspunsurile… Scriu pentru că am întrebări, iar tu dacă ai intrat aici ca să citeşti răspunsuri, ai greşit adresa.

Ştii… fraza mea favorită din ultima vreme este: “Îmi stă mintea-n loc”…

Recunoştinţa

Acum, când citeşti acest scurt articol, eşti o persoană mult mai norocoasă şi mai liniştită decât multe dintre persoanele pe care le-am cunoscut în ultima vreme. Nu fi un Toma necredinciosul, nu îmi cere să îţi dau exemple, nu te strădui să îmi demonstrezi că tu eşti cea mai nefericită persoană. Împrejurările în care mă aflu mi-au permis să descopăr persoane care au nişte poveşti de viaţă de îţi “stă mintea-n loc”… Boli grave, lupte, trădări, renunţări, sacrificii.

Ştiu că şi tu le-ai făcut, ştiu că şi tu ai luptat cu preţul sângelui tău, dar, la drept vorbind, te consideri o persoană mai nefericită şi mai greu încercată de viaţă decât persoanele pe care eu le-am cunoscut şi pe care tu încă nu le cunoşti? Lasă-mi un răspuns, printr-un comentariu, iar apoi îţi voi împărtăşi şi poveştile celor pe care i-am cunoscut.

Nu trebuie să fii un Vujicic (pentru cine cunoaşte) ca să ai dreptul să îţi spui povestea de viaţă. Prea ne-am obişnuit cu extremele, la care oricum nu putem ajunge, scăpând însă din vedere nişte exemple care sunt mult mai pe înţelesul nostru. Dacă vrei să îţi compari şansele cu cele ale lui Vujicic, taie-ţi toate membrele şi vezi cum e. Eu unul nu am fost motivat de exemplul lui, sunt o specie mai proastă de om, dacă vrei să mă judeci. Dacă vrei, însă, o substanţă de contrast mai relevantă, compară-te cu oamenii pe care i-am cunoscut. Dacă ai curaj să înfrunţi ceea ce nu cunoşti.

Ştii, eu nu mai cred în dezvoltarea personală care predică absolutul. Nu avem nevoie de absolut, ci doar de o viaţă care să îşi facă din plin simţit scopul, continuitatea şi moştenirea. Un profesor lasă o lecţie vagă în mintea unui elev din o mie, şi totuşi e o moştenire mai mare decât cea pe care o lasă un părinte miliardar copiilor săi… Eu unul nu îmi mai permit să fac o comparaţie între profesor şi părintele miliardar. Mi-au rămas în suflet profesorii dragi şi o să le răspândesc lecţiile o viaţă, lecţii care m-au ajutat cu adevărat să răzbat până acum şi să obţin ce am obţinut, puţinul care îmi face viaţa mai bună. Părinţii miliardari nu mi-au făcut cu nimic viaţa mai plină de sens. Prea ni se predică faptul că trebuie să fim cireaşa de pe tort. Cei mai mulţi ajung să fie bomboana de pe colivă, şi totuşi, cine suntem noi să stabilim ce e bine şi ce e rău?