Sentiment religios vs. “Înviere”

… continuarea precedentului articol.
Anul acesta nu am mai mers la Înviere, m-am hotărât să rup şirul neîntrerupt al Învierilor de până acum. De ce? De data aceasta să luăm în calcul argumente de ordin moral şi spiritual. Întâi de toate, pentru că NU MAI SIMT. Nu mai simt că a merge la Biserică în noaptea de Paşti mă face mai bun, mai credincios. Nu are nici un efect o lumânare aprinsă şi o predică interminabilă a Mitropolitului / Patriarhului.
Problema este că noi căutăm soluţii în ritualuri de lemn, în dogme prăfuite, în cuvinte răsunătoare, în loc să săpăm adânc în sinele nostru, în profunzimile sufletului. Şi nu este vorba numai despre mine, ci despre cohortele de oameni mecanizaţi şi nepăsători care vin să asiste la un ritual. În nici un caz nu asistă la comemorarea unui eveniment real, petrecut cu zeci de secole în urmă, eveniment care până în ziua de astăzi are puterea de a schimba lumea? Nu cred, luând în considerare comportamentul lor, detaliat în articolul precedent. Învierea cu aer de şezătoare nu răspunde la nicio problemă morală sau sufletească, e doar un prilej de clacă. Extrem de puţini sunt cei care simt cu adevărat spiritul sărbătorilor pascale.
Adevărul este că religia este un subiect foarte vast, care merită discutat în amănunt în special pentru combaterea dogmelor nocive. Principala greşeală a celor care se complac în dogme este că aşteaptă să le pice în braţe fericirea. Stăruie în ritualuri şi gesturi „religioase” sperând că prin ele se vor mântui. „Posteşte, dă prescuri şi bani Bisericii, pupă haina popei, fă patruzeci de metanii, mergi la Înviere şi bate-te ca să îţi aprinzi lumânarea, şi ai să ajungi în Rai !” Asta pare a fi deviza lor. În timp ce păcatele curg gârlă, iar credinţa e un soi de răzătoare-minune vândută prin teleshopping. Te razi cu ea de orice griji şi mustrări de conştiinţă!
Soluţia pe care o aplic eu, în nici un caz cea mai bună, este să îmi accept păcatele, să îmi dau seama de efectele faptelor mele. Încetez a mai căuta fericirea în religie, în mituri fără sens. Raiul şi Iadul se află în noi şi acceptarea acestui fapt ne va ajuta să ne apropiem mai bine de acea stare numită deseori „mântuire”. Probabil că adevărata frumuseţe nu se află în lucruri extraordinare, miraculoase, fabuloase, incredibile, ci în propriile noastre suflete.
Am renegat în mare măsură religia, ajungând să cred într-un Dumnezeu cosmic, natural, sublim, prezent în tot ceea ce există şi este frumos pe lumea asta. Cu toate acestea, sunt de acord cu vorbele unui ilustru anonim: „Să-l acceptăm pe Dumnezeu în noi. Căci dacă vom crede că e sus, drumul până la El ni se va părea, poate, prea lung.”
În concluzie, Învierea de dragul lumânărilor şi cântecelelor piţigăiate este un eveniment tare social şi uman. Îmi cer scuze că nu îl văd pe Dumnezeu în această manifestare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *