“Despre educaţie” de Vasile Pârvan

Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuţă cu dar suficient de imitaţie un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii şefi de şcoli, filozofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creării, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută şi al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. “Profesorul” contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentinţe revelate, ci un “prospector” de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n-avem preţuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulţimea purtătorilor de ghiozdane de şcoală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniştit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conştiinţă proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înţelepciunii consacrate.
Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Şi libertatea nu poate înflori în turmă. şi nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere şi disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări şcolare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiţi de demonul lăuntric. Libertatea aceasta creşte din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă şi el simplu şcolar, alergând la un loc cu copiii şi adolescenţii după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalităţii utilitare zilnice.
Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o şcoală, atâta libertate a gândului şi deci atâta putinţă de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărăşie de viitori oameni.

(Vasile Pârvan, “Datoria vieţii noastre”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *