A visa înseamnă a trăi

A visa înseamnă a trăi? A trăi înseamnă a visa? Într-o lume în care orice este posibil, nu este exclus. Oare visele au şi ele la rândul lor vise? Oare speranţa nu tânjeşte în mod paradoxal către o altă speranţă?
Simt nevoia să vă povestesc un vis… Un vis alb… Un vis al purităţii şi al hazardului, un vis despre care nu pot vorbi decât visând…
Dintotdeauna au existat poveşti, mituri ancestrale despre originile ce sălăşluiesc încă în adâncul sufletelor noastre. Origini care treptat au fost uitate, părăsite, renegate de o conştiinţă tot mai raţională, tot mai rigidă. Uneori, aceste rădăcini, deşi au fost îngropate sub noroiul şi cenuşa evoluţiei noastre, renasc, se dezvoltă şi într-un târziu ies la suprafaţă, acaparând sufletul, prins între esenţă şi existenţă. Omul reintră treptat în de mult pierduta comuniune cu natura, cu sensul primordialei existenţe, reînvaţă să comunice cu nefiinţa, să o transforme în viaţă vibrândă şi să o lase să îl învăluie spiritul, care dobândeşte deplina sa libertate din Timpul Visului.
Elementele naturii, care din vechime nu au mai comunicat omului esenţa lor sublimă, încep să se dezvăluie înaintea ochilor prin care se revarsă, asemeni luminii prin ferestre, sufletul liber. Apa îşi şopteşte secretul încuiat de milenii în şopot, aerul îşi îngână povestea de mii de ori purtată prin lume de şuierândele pelegrinări, iarba îşi plânge dorul şi ireversibila karma, iar muntele… Muntele visează. De milenii îşi strigă singurătatea prin somptuoasele sale cascade, de milenii se împotriveşte cu încăpăţânare trecerii timpului şi uitării oamenilor. Şi visează… la cineva care să i se alăture în lupta cu aceşti titani, dar mai ales să îi aline crunta singurătate, blestemul solitudinii.
Poate de aceea mirajul muntelui se relevă uneori ochilor celui intrat pe jumătate în lumea visului şi a legendei, în lumea tuturor şi a nimănui. Acest vis alb nu poate rămâne indiferent sufletului, acest sensibil receptacul al tuturor miracolelor lumii. Sufletul începe să-şi caute visul, sperând la împlinire şi eliberare. Odată găsit, visul devorează fiinţa, eliberând spiritul, pentru a dezlega blestemul etern al solitudinii muntelui.
Sperând la împlinirea unei neîmpliniri, sau a hazardului, muntele , visul cel alb, continuă să „facă victime”, conturând cu timpul un spirit alcătuit din esenţa celor care l-au iubit şi l-au căutat, o entitate care să îi umple singurătatea milenară. Nu este o stare de fapt, nu este un aspect al existenţei, este doar un vis de culoarea purităţii, care îşi extrage seva din hazard, neîmplinire, durere şi moarte. O viaţă metafizică formată din vise, speranţe şi vieţi închinate. Cui? Visului. În ce scop? Încă nu ştim, dar înlăuntrul fiinţei noastre sălăşluieşte răspunsul.

***

Un eseu inspirat de melodia “Muntele Alb” de la Karma… Povestea cântecului am aflat-o de la o bună prietenă, Raluca Manole.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *